Să încep cu o banalitate crasă: orice ţară e un mecanism complicat. Atât de complicat, încât uneori e preferabil să nu intri în detaliile funcţionării sale.
Nu-mi pot, totuşi, reprima o întrebare: cum se stabilesc echilibrele între, să spunem, ceea ce se produce şi ceea ce se consumă într-un judeţ? E o întrebare legitimă, de vreme ce scandalurile politice — nu doar la noi — au o legătură directă cu strategiile redistribuirii, cheltuielile publice şi îndatorarea statului. Americanii au împins atât de departe confruntarea pe aceste teme, încât marea uniune se află la un pas de implozie. În apropierea noastră, guvernul Orbán se străduie să-i trimită la închisoare pe prim-miniştrii anteriori pentru împrumuturile externe făcute — ignorând, desigur, faptul că Ungaria a început să se îndatoreze masiv chiar de pe vremea primului mandat al justiţiarului de azi.
Fireşte că nu poţi reduce analiza entităţilor administrative la un singur indicator, fie el şi unul spectaculos, cum e cel al exporturilor. Dar el spune ceva despre starea generală, despre dinamica şi perspectivele zonei respective: n-ai cum să exporţi dacă nu produci la nivel competitiv. Nu produci la nivel competitiv dacă nu ai oameni pregătiţi şi remuneraţi decent. Pe de altă parte, se ştie că exporturile româneşti sunt făcute, în mare parte, de către multinaţionale sau de firme străine. Aşa se explică faptul că judeţul Argeş se plasează, datorită maşinilor Dacia, aflate în proprietate franceză, imediat după Bucureşti în ce priveşte exporturile din trimestrul al doilea al anului 2011. Situaţia e îmbucurătoare — înseamnă că automobilele româneşti continuă să aibă căutare —, dar şi îngrijorătoare: Argeşul nu e departe de imaginea unei zone monoindustriale. Ceea ce presupune că deasupra judeţului stă mereu suspendată sabia lui Damocles. Orice problemă pe piaţa internaţională a automobilelor risc
