Realităţile se încăpăţânează să probeze contrariul faţă de intenţiile atât ale actualei puteri, cât şi ale opoziţiei de a mări şi urgenta accesarea fondurilor europene: rata de accesare rămâne derizorie, iar cea de utilizare propriu-zisă (adică banul de la Bruxelles a fost nu doar cerut şi aprobat, ci a fost chiar livrat, folosit efectiv şi se află în afara oricărui litigiu) este pur şi simplu insignifiantă. Şi toate acestea nu doar din cauzele cele mai des invocate: absenţa proiectelor eligibile, lipsa de pregătire a celor implicaţi în aprobări, dezinteresul politic legat de dificultăţile de a face jonglerii clientelare cu fondurile europene, caracterul stufos al procedurilor şi, nu în ultimul rând, birocraţia de la Bruxelles. Sunt însă şi cauze obiective despre care nu se vorbeşte sau despre care nu se vorbeşte decât pe la colţuri şi nicidecum în clar, preferându-se cântări politice care mai mult complică lucrurile.
Fondurile europene nu se alocă pentru realizarea proiectului, ci, dacă acesta capătă aprobările necesare, se decontează după realizarea proiectului sau cel mult pe măsura derulării lui. Deci, beneficiarul trebuie să deţină nu doar partea sa la cofinanţare, ci de fapt banii pentru întregul proiect. Dacă nu-i are – ceea ce se întâmplă în majoritatea cazurilor –, îi poate lua de la bănci. Or, la dobânzile la credite din România, aceasta înseamnă că iei toţi banii de la Bruxelles şi îi dai băncii şi, chiar şi aşa, tot porneşti la drum cu un debit la bancă. Pe bună dreptate, te întrebi dacă fondurile europene destinate României sunt într-adevăr pentru România sau pentru băncile – de altfel toate străine – din România! Numai statul român poate ocoli această nefericire, căci poate lua banii pentru realizarea proiectului de la buget şi, probabil, rata mică de utilizare este legată, în acest caz, de dificultăţile bugetare şi de posibilităţile sc
