Nici acum, după mai bine de cincizeci de ani, primul atelier de artist plastic, în care am fost invitat să intru, nu-mi spune mai mult decât mi-a spus atunci. Fiind însă primul, îl ţin minte cu un stăruitor simţământ de recunoştinţă. Un simţământ de gratitudine însoţit însă de unul de vinovăţie, pentru că artistul şi opera lui nu mă pasionau. Mă uitam din stradă în curte, la ferestrele atelierului, ca un provincial care eram. Mă uitam la o lume inaccesibilă.
Nu o pizmuiam. Eram pregătit să o înţeleg şi să mă ţin în preajma unor artişti cu aplomb la vremea aceea, dar nu să-i şi admir necondiţionat, doar pentru că aveau un atelier în Strada Pangratti cea râvnită de toată obştea. În timp ce priveam ca vrăjit la ferestrele luminate ale parterului, sculptorul ieşit să fumeze s-a sesizat de prezenţa mea şi mi-a făcut semn să intru în curte. Apoi, cu un gest prevenitor, ca şi cum ştia ce sperioşi sunt novicii care se opresc la gardurile atelierelor cu maeştri, m-a poftit înăuntru.
După ce m-a iscodit cu delicateţe ce şi cum şi s-a arătat flatat de tot ce ştiam despre dânsul, a devenit dintr-odată mai mult decât cordial.
Aveam douăzeci de ani, artistul era trecut de şaizeci, dar climatul era unul colegial. Unul de acceptare, fără clauze stânjenitoare. Ar fi poate mai potrivit să spun că sculptorul s-a purtat astfel cu mine pentru că era o fire bonomă, dar cred că aş rata esenţialul, şi anume că bunăvoinţa lui avea un discret suport pedagogic. Avea el, artistul, într-adevăr o fire cumsecade, însă şi un deficit de apreciere pentru creaţia sa, iar eu eram un aluat care putea fi modelat. M-a întrebat care din lucrările din atelier îmi stârneau un interes mai mare decât celelalte şi de ce. Sculptorul avea obiceiul să răspundă tot el. Şi nu cu o propoziţie, ci cu un lanţ de dubitaţii de genul: Toate? Nici una? Cele mari? Cele reprodu
