Se discută mult şi cu mare pasiune despre propunerea PDL de înfiinţare a Muzeului Naţional al Dictaturii Comuniste din România.

Mi se atribuie un rol decisiv în această idee, deşi propunerea a fost formulată cât se poate de clar şi categoric asumată de către dl Teodor Baconschi, prim-vicepreşedinte al acestui partid. În intervenţiile mele am precizat că ne aflăm abia într-un stadiu incipient, că nu este normal ca, la peste două decenii de la prăbuşirea dictaturii comuniste, să nu avem în Capitală un asemenea Muzeu, că este vorba de reluarea unei prea adesea întrerupte dezbateri necesar democratică şi civilizată. N-am pus niciodată sub semnul întrebării semnificaţia morală şi istorică a Memorialului de la Sighet. Dimpotrivă, mi-am exprimat admiraţia statornică pentru acest loc de memorie unic în România şi pentru exemplara strădanie a celor care l-au creat şi dezvoltat. Între experţii Comisiei Prezidenţiale pe care am condus-o s-au numărat Ioana Boca şi Robert Furtos, ambii asociaţi Centrului de Cercetări al Memorialului Sighet condus de dl Romulus Rusan. Aş mai aminti că am fost în 2010 la Budapesta, am vizitat Casa Terorii şi am purtat o lungă discuţie cu directorul acestei instituţii, Maria Schmidt. Ideea unui Muzeu al Totalitarismului este nobilă şi incitantă, dar cred că ar fi necesar un Muzeu al Holocaustului din România şi unul al Dictaturii Comuniste, tot aşa cum au existat două demersuri de cercetare efectuate prin cele două comisii prezidenţiale. La Washington există Muzeul Memorial al Holocaustului şi se încearcă înfiinţarea unui Muzeul Global al Comunismului (deocamdată aflat în formă virtuală). Poate că merită amintit că între membrii Consiliului Ştiinţific al IICCMER se numără istoricul polonez Andrzej Paczkowski, unul dintre fondatorii Institutului Memoriei Naţionale, Anna Kaminsky, directorul Fundaţiei pentru Analiza a Dictaturii PSUG şi Janos Rai