De când mă ştiu, ţara a avut probleme mari, iar eu numai probleme mici şi strict personale. Am fost într-o continuă nepotrivire cu marile probleme. Şi nu doar cu acelea ale ţării, ci adesea şi cu ale întregii omeniri. Nepotrivirea a fost remarcată de mai mulţi dintre şefii şi colegii mei, care s-au exprimat, de parcă s-ar fi vorbit între ei, în acelaşi chip: Acum, când aşa şi pe dincolo, ţara şi poporul, partidul şi colectivul, toţi oamenii muncii împreună cu intelectualitatea progresistă fac şi dreg, acum ţi-ai găsit, mă, să… puncte, puncte?!
Iată un exemplu de contratimp cu interesul general, care nu putea să treacă neobservat. În ziua de 22 decembrie 1989 ascultam, plin de un entuziasm controlat, o cuvântare extrem de importantă a tovarăşului Nicolae Ceauşescu în biroul redactorului-şef. Cuvântarea era televizată şi noi, redactorii publicaţiei la care lucram, stăteam – conform cu un imperativ al epocii – strâns uniţi şi morţi de frică în faţa micului ecran. Brusc, fără nici o legătură cu problemele gigantice ale discursului, m-a apucat o pântecăraie deosebit de agresivă, care nu permitea explicaţii. Am rupt-o la fugă spre toaletă, simţind că începuse să fie deja prea târziu.
Nu era întâia oară când apreciam greşit natura relaţiilor dintre problemele mele mici şi, cum spuneam, absolut personale şi problemele majore ale neamului. Departe de mine de a mă fi pus deliberat contra acestor probleme mari, numai că sesizam târziu diferenţa dintre mare şi mic. O remarcam când nu mai era nimic de reparat, iar uneori n-o sesizam deloc. Mi-am dat seama că voi avea toată viaţa probleme, din cauza acestui deficit de apreciere, în timpul foametei din 1948. Pentru prima şi ultima oară reacţionam pozitiv la o mare problemă, în sensul că îmi era foame în acelaşi timp cu ţara. În familie aveam un unchi avansat politic. Auzind unchiul Vasile cu
