Ar trebui să existe o pictură de Rembrandt intitulată "Bătrân numărându-şi mărunţişul" şi ea să fie achiziţionată de Guvernul României la un preţ exorbitant pentru a fi afişată la intrarea principală din Palatul Victoria. Acolo pe unde se fac primirile oficiale, acolo pe unde barosanii lumii şi ai finanţelor vin să-şi dea cu părerea, acolo pe unde în fiecare dimineaţă se prăvale la serviciu, din limuzine cu şofer, păziţi de SPP, norocoşii naţiunii. Să belească ochii la ea, la ipotetica pânză a inegalabilului maestru al luminilor, toate huidumele îmbuibate şi toate piticaniile nevertebrate care viermuiesc prin viaţă şi parazitează condiţia umană. Toţi ăia care vorbesc despre idealuri pipăindu-şi portofelul din buzunarul de la piept al sacoului (ăla din partea stângă, bineînţeles!). Toţi meschinii cărora le sclipesc ochii după orice para pe care o pot culege. Ăia care şurubăresc, metrosexuali cu manichiura făcută la cabinete de lux, afaceri murdare, unsuroase până la vomă, să arunce o privire tâmpă către ceea ce ar merita să fie, dacă ar exista, un simbol naţional. Mi-o închipui aşa: la lumina unei lumânări pe jumătate arsă, un bătrân îmbrăcat curat, cu haine cândva la modă, sprijinit într-un baston de boier, cu măciulia de argint, figura plină de riduri, pomeţii obrajilor proeminenţi, părul nepieptănat şi barbă neîngrijită, lungă, ţine în mâinile cu articulaţiile deformate hidos o pungă cu blazon, jerpelită, din care curg, pe o masă aflată în semiîntuneric, nişte bani sub privirea bătrânului care trece prin ei: miopie şi clipă de visare.
Un tablou de ăsta, imens, ar trebui să troneze la intrarea în Guvernul României. Şi indiferent de banii care ar fi cheltuiţi pe el nu ar fi bani aruncaţi. Ca ăia pentru frunza pictată de nu-ştiu-cine care ar trebui să ne reprezinte în lume. (Deşi da