De la o vreme spun şi eu Doamne ajută! Spun Doamne ajută! în tot felul de situaţii, dar cel mai des la culcare, la plecări şi despărţiri. Un amic, care numai de pioşenie nu putea fi bănuit, mi-a zis, strângându-mi mâna, la finele unei discuţii oarecare: "Şi... Doamne ajută!". Ca şi cum hotărâsem un lucru important. De atunci, am început să spun Doamne ajută!
Multe schimbări în vieţile noastre se petrec fără o explicaţie cauzală directă. Cauza e undeva, în trecut. Uneori, atât de departe, încât declicul pe moment nu se motivează. A mai existat, de fapt, o întâmplare care m-a pregătit pentru noua mea relaţie de azi cu fatalitatea. Prin anii ’70, în tipul unei documentări pentru un reportaj la o merărie din Baia Mare, inginerul-şef i-a zis primului-secretar al judeţului, când acesta i-a întins mâna la plecare: Să trăiţi şi Doamne ajută! În Bucureşti, împerecherea celor două urări ar fi fost considerată cu multe rezerve şi probabil şi cu reproş. Departe de Capitală – unde stăpânirea ţinea mult la protocoale şi nimeni nu îndrăznea să pună planurile anuale şi cincinale, precum şi îndeplinirile indicaţiilor de partid sub semnul bunăvoinţei lui Dumnezeu – relaţia între "Să trăiţi, tovarăşe prim!" şi "Doamne ajută!" căpăta o discretă legitimitate. Planurile de stat, indicaţiile şi sarcinile emanând de la CC al PCR erau una, iar speranţa de viaţă sub voia sorţii şi a divinităţii, alta. Acest "Să trăiţi!" preluat din armată nu mai avea nimic din rigida accepţie cazonă. La Baia Mare, spre surprinderea mea, primul secretar a răspuns: Să trăim, să trăim, tovarăşe inginer-şef, şi Dumnezeu să ne ajute! Replica dovedea că nu era la prima întrebuinţare. Ea avea temei şi în producţiile record ale livezii. Oricâte indicaţii ar fi sosit de la Bucureşti, privitoare la cantitatea de mere pe ramură de pom şi oricât de priceput ar fi fost horticultorul, în treburile recoltei un ro
