Intersecţia Buzeşti – Griviţei.
12 muncitori căpiaţi de căldura prânzului trudesc la montarea unei linii de tramvai. Feţe încinse, căşti date pe spate, caniculă nemiloasă – nu-ţi vine decât să strângi şuruburi şi să dai cu barosul. Pe stânga, resturi de la demolări, după ce ţiganii au golit spaţiul de cărămizi, teracote, instalaţii sanitare sau tot ce era canat de fereastră. Maeştri în demolări, ţiganii lasă terenul ca în palmă. Mai jos de Matache, unul trăgea de înnebunea de-un fier care-i făcuse cu ochiul. Era mangă, îl mai lovise şi dogoarea şi nu vedea că fierul era o manetă de buldozer proptit într-o rână. Cum dracu’ să mişti un buldozer pe fierbinţeala asta?
Dar eu am ce am cu şinele de tramvai, singurul semn de bine pe un şantier blocat de instanţă. De la un cap al liniei zăreşti clădirea lui Boc. La celălalt, Hala Matache, fostă şi viitoare clădire de patrimoniu, prin meritul Asociaţiei "Salvaţi Bucureştiul!", care s-a ţinut aţă de gâtul lui Oprescu să mai lase de la el cu demolarea.
Ceauşescu sau Bill Gates
Cunosc din copilărie Buzeştiul şi Griviţa. Mergeam la Cinematograful Marconi, apoi Dacia, azi o ruină scoasă la vânzare, cu telefonul proprietarului atârnat de un găvan, cândva fereastră. Mă duceam şi la "Cinema Marna", alături de care, pe colţ, într-o clădire superbă (casa Rădulescu?), fusese mulţi ani la rând o librărie în care chiar te simţeai bine.
Ruina s-a instalat de mult, temeinic, pe îndelete, cum se aşază paragina în ţara noastră. Când ceva cade, cade cu totul, prăbuşirea e iminentă, dar nici un ONG nu moare de grijă.
Dacă se iveşte însă unul hotărât să schimbe urâtul, să facă util neîngrijitul, degradatul sau uitatul, să demoleze în scopul construcţiei, să te ţii proteste. Aşa cum decăzuse Buzeştiul – Berzei, erau două soluţii: o demolare în stil Ceauşescu sau captarea in
