Iubirile interesează numai când sunt mari şi sfârşesc trist. Când o iubire e mică sau mijlocie şi se termină vesel, ea nu intră în manualele de istorie, nu devine subiect de roman, film serial sau osândă romantică de poet. Recunosc că, neavând parte în tinereţe de o mare iubire, m-am resemnat cu mai multe, de toate mărimile, de la cele mijlocii în jos. Nu am suferit, pentru că nu poţi să suferi pentru ce nu ştii şi pentru că nu există un metru universal de măsurat iubirile. Dar m-au deranjat cugetările şi aforismele de genul: numai marii oameni sunt capabili de mari iubiri. Ca şi cum dragostea abisală e un produs de lux ori privilegiul capetelor luminate, nouă, celor care nu suntem geniali, celebri sau de viţă mobilă, cuvenindu-ni-se doar iubiri de larg consum din cateogria "începi una, a doua e gratis".
Citind numai cărţi care proslăvesc marile iubiri ca pe o zestre genetică a unor supradotaţi afectiv, am acumulat un suav simţământ de vinovăţie faţă de toate femeile. Când te ştii înzestrat doar pentru iubiri rezonabile, pe care nu le uiţi de tot, dar nici nu ţi le aminteşti în întregime, e mai rău decât ai fi săracul săracilor. Ca bărbat nevoiaş, ai o şansă: câştigi la loterie, îţi moare un unchi bogat, te doreşte o babă nimfomană, poţi să speri. Ca mascul însă, cu avânturi erotice modeste, preocupat mai mult de serviciu, de ziua de mâine, de fotbal sau chiar de gazetărie, n-are sens să-ţi imaginezi marea dragoste. Nu că nu te-ar duce mintea, dar dacă după o iubire imensă urmează întotdeauna o despărţire tragică, parcă e mai bună despărţirea comodă, la o cafea, după o iubire de o vacanţă.
Poveştile despre marii exaltaţi ai inimii au un defect: subminează încrederea în cel mai democratic dintre sentimente. Consolarea, pentru noi, oamenii de rând, care ne contabilizăm la bătrâneţe toate iubirile, oricât de mă