- argument -
Veştile vin una după alta, de cîtăva vreme: Times a introdus plata pe conţinutul online; New York Times are, de cînd îşi „taxează“ cititorii online, peste 225.000 de abonaţi; cîteva trusturi media din Slovacia au decis să introducă (toate în acelaşi timp!) plata pentru cititorii ediţiilor electronice. Ş.a.m.d. Pe scurt: variantele online ale tot mai multor ziare şi reviste le cer cititorilor să plătească pentru ceea ce „consumă“. Pare o adevărată revoluţie. Sau măcar o schimbare majoră. Impresia generală era că ziarele şi revistele „stau“ pe Internet la îndemîna tuturor – liber şi gratuit. Şi acum – gata, s-a terminat!
DE ACELASI AUTOR După sfîrşitul lumii Proasta guvernare continuă Majoritatea absentă Mîndria naţională, o dată pe anDacă reflectăm un pic şi dăm la o parte învelişul emoţional al acestor reacţii, descoperim, în primul rînd, că problema nu e chiar aşa nouă. Le Monde încasează ceva bani de pe site de vreo 12 ani. New York Times a oferit, multă vreme, acces liber la articolele din ultimele şapte zile şi acces plătit la arhivă; la fel au procedat/procedează Corriere della Sera, La Stampa şi alte ziare din diverse ţări. Revistele? The Economist, de exemplu, la un moment dat „dădea“ nişte articole pe bani, apoi a oferit totul gratis, apoi iar a trecut la „ceva gratis – altceva pe bani“. Pe courrierinternational.com de la început a existat sistemul simplu de plată „pe articol“, acum e ceva mai sofisticat. Şi nici măcar la noi, în România (ah, reflexul de a ne compara!...), ideea de a plăti pentru a citi pe Internet nu e nouă: Academia Caţavencu a experimentat-o, hăt, demult, cînd ideea de plată cu cardul online părea, printre români, echivalentă cu plopii care fac pere... Iar Ziarul financiar a oferit şi el, cam de cînd a apărut zf.ro, acces gratuit doar la o parte a conţinutului; cine voia tot trebuia să plătească.
Atunci
