Sau muntelui, sau Florenţei, sau Parisului, sau oricărui loc străin dispus să te adăpostească o oră, o zi, o lună. Unde grămada de probleme, de hârtii, de înjurături, de ochi daţi peste cap, de frustrări şi complexe – nu te vor privi ameninţând ca se vor prăbuşi peste tine. Vreau să renunţ la tot, la voi, la mine şi la nimic în acelaşi timp. Momentan, n-am cum, nici nu voi putea vreodată. Defulez ? Probabil… Să nu credeţi că mă plâng. Nu-mi stă în fire. Am auzit-o, o ştiu şi mi-am însuşit-o pe aia cu ” Daca nu îţi place ceva, schimbă. Daca nu poţi schimba, schimbă-ţi atitudinea”.
Zidurile “cetăţii” mele au fost cam zguduite, înţeleg. Încerc să mă împac cu asta. Cum fac să le reclădesc, să astup fiecare crăpătură, fie ea mică şi insignifiantă, apărută din cauza unui ecou al vreunui reproş sau regret? Dar, ştim şi asta, nimeni nu trebuie să vadă sau să simtă un moment de slăbiciune. Ca nişte şacali, toţi vor profita. În cel mai bun caz, “cetatea” mea va deveni mai impunătoare, mai greu de pătruns.
Nu ştiu dacă aţi văzut filmul ” Up in the air” cu George Clooney. E un film care a caştigat 6 Oscaruri, alte 44 de premii şi 53 de nominalizări la diverse categorii, aşa zice netul. Mi-am adus aminte de el, din cauza speech-ului pe care personajul îl ţinea la anumite întâlniri şi care mi-a plăcut, de-asta mi-a rămas în memorie. Se baza pe ideea următoare: să ne imaginăm întreaga viaţă ca pe un rucsac. Apoi, să adăugăm în el, mai întâi lucruri mărunte, ca de exemplu, tot ce avem prin sertare, accesorii, caiete, carţi, obiectele cumpărate din diverse excursii, felicitările de Crăciun etc. , apoi să punem lucrurile mai grele, hainele, calculatorul, filmele, jocurile video, biroul, dulapurile noastre, camera, casa de care trebuie să avem grijă, apartamentele, sau vilele, piscinele în care ne bălăcim, să adăugăm în continuare şi persoane: începând cu