Naţional Arena este ultima nebunie de sâmbătă noapte. Poate chiar de fiecare sâmbătă noapte. Ba ar putea începe de vineri. Fără meciuri de fotbal. Doar cu bucuria de a te zgâi, minuna etc. de ultima izbândă a Bucureştiului. De a călca în picioare fără să te huiduie nimeni iarba pe care ar alerga de nebun Bănel, dacă....
100.000 de oameni au luat-o spre Naţional Arena, sâmbătă spre duminică, după ce s-a domolit fierbinţeala zilei. Populaţie cam cât două meciuri cu Argentina. Deschiderea campionatului abia dacă strânsese vreo 30.000. Pe nouă stadioane. Nu s-a jucat nimic, nu se întâmpla nimic, dar era o însufleţire de l-ar fi pus pe gânduri pe Dumitru Drăghicescu, sociologul sceptic în privinţa entuziasmului românilor.
Spectatorii se adunau ca la marile meciuri, socializau, aveau păreri perfecte unii despre alţii, legau prietenii.
Continuare în pagina 3
Mişunau prin arenă, cu neveste şi copii, se instalau pe scaune, fotolii, iarbă, se lăsau pe spate privind spre înaltul arenei, apoi schimbau locurile, tribunele şi peluzele, să se convingă că se vede la fel. Că există. Nu-i scoteau din minţi ratările, nu-i stresau derbedeii care fac pulbere atmosfera, se simţeau bine în civilizaţie.
Pelerinaj pe un stadion gol, chiar la ora la care Benfica întorcea scorul în meciul cu Arsenal, şi mai târziu, în creierul nopţii, când Ronaldinho jongla în direct cu cei de la Coritiba. Când s-au aprins reflectoarele, din mii de piepturi, entuziasmul a ţâşnit cu putere. Ca la Rovine. Ca la un gol magnific al lui Hagi. Românii au dimensiunea exactă a esenţialului. Tot aşteptând să prindă încă în viaţă să calce pe o autostradă, că li se schimbă la faţă strada, oraşul, românii, ţara exaltă la victoriile pe care le simt importante. Pe Naţional Arena se bucurau de libertatea inaugurărilor. Mai ales fără tăieri de panglici. Arena le dăde
