Cu sau fără el, Sănătatea este la fel: şchioapă, surdă şi chioară! Cum este, dealtfel, de 20 de ani, în care nici unul dintre cei 19 miniştri nu a reuşit să o trateze cu succes de vreuna dintre bolile cronice de care suferă.
Fişa ministerului e lungă şi complicată: nici un alt portofoliu postrevoluţionar n-a trecut prin atât de multe mâini – poate doar cel al Educaţiei să se mai apropie de recordul de aproape “un ministru pe an”. Cseke a fost al 19-lea şi, totodată, al treilea ministru ungur – adică reprezentând UDMR-ul şi se încadrează în termenul mediu de funcţionare. Ca şi Nicolăescu, nu este medic de meserie, ceea ce ar fi trebuit să constituie un avantaj. Dar n-a fost!
Presa a dat joi în clocot aberând pe tema gestului de demnitate al demisionarului: n-a primit, la rectificare, câţi bani a cerut. Adică trei miliarde. A primit de zece ori mai puţin, şi ăştia se duc la Casa de Sănătate, nu la minister. Şi cred că aici trebuie căutată, mai degrabă, motivaţia gestului lui Cseke.
Între el şi şeful Casei de Sănătate a existat încă din start un conflict mocnit. UDMR-ul ar fi dorit să plaseze acolo tot un om de-al lor. Boc a numit însă un om de-al său: Lucian Duţă. Unul care n-a fost dispus să subordoneze politicile Casei directivelor lui Cseke. Dealtfel, conflictul a atins cote acute săptămâna trecută când Duţă a declarat ritos: pe mine m-a numit premierul! Doar el mă poate da afară! Şi cum chestia asta nici nu i-a trecut prin cap lui Boc, soluţia a fost să plece Cseke.
Un banal conflict personal, până la urmă, şi nu îngrijorarea faţă de soarta sănătăţii. O astfel de demisie, de onoare, nu prea se practică în politica românească. Dacă-mi aduc bine aminte, gestul a fost făcut doar de Miclea, de la Educaţie, când ministerul său a primit, într-adevăr prea puţini bani. N-a fost însă cazul lui Cseke, pentru că oricare îşi poate da seama că pretenţii
