Nu există compozitori amatori. Nici chirurgi amatori. Câţiva tenori, fără studii muzicale, au făcut cândva carieră doar ca interpreţi în spectacole filmate sau cântând după ureche arii în concerte. Cântatul după ureche face senzaţie şi naşte isterii populare. Dar atât. Autodidacţii, spre deosebire de amatori, se profesionalizează. În alt regim decât studioşii din politehnici şi universităţi, dar se profesionalizează. Autodidacţii învaţă deseori mai aplicat decât licenţiaţii. La nivelul de jos, doar artele plastice îngăduie amatorismul.

Din raţiuni publicitare şi pentru că aşa-numitul "mare public" e uşor de prostit, câte un pictor amator e din când în când sacralizat ca geniu nativ. Prostirea însă are scadenţa scurtă.

S-a făcut mare caz, iar la naivii noştri din presă se mai face încă, de Micuţa Picasso. Copila din Statele Unite şi-a încheiat de mult povestea de glorie arondată cu anii în care n-a mai fost "micuţa" a venit şi anonimatul. În România, pentru că Nekita are părinţi români, numele ei e rostit de multă lume cu veneraţie. Când era "micuţă", Picassoaica obţinea un procent bun din preţurile pentru snobi pe care le construiau impresarii legendei. Astăzi, preţurile s-au dezumflat. Ca profesionistă a şevaletului, cele câteva mii de dolari, pe care le mai obţine micuţa-mare pe piaţa artei, nu înseamnă nimic.

De ce n-ar apărea şi un "micuţ Napoleon"? Sau un "micuţ Hegel"? Licitaţia publicitară în jurul unui "micuţ Einstein" n-ar face decât să discrediteze masiv legenda copilului genial. În muzică, e adevărat, învăţătura cu profesori şi în termenii celei mai controlate profesionalizări începe la vârste fragede. Mulţi copii vădesc auz absolut şi har muzical, însă nimeni nu se hazardează să le spună "micuţii Mozart". Există praguri ale bunului- simţ pe care oamenii educaţi şi şcoliţi nu le trec. Un scripcar de cârciumă ştie ce