● Un fost prim-secretar de sector din Bucureşti, locuind şi astăzi, la vrednica vârstă de optzeci şi ceva de ani, în preajma Primăriei unde oficiase cândva, iese după-amiezele pe străzi ca să abordeze trecătorii cu aceeaşi frază: Îmi păreţi cineva cunoscut, dar, ia staţi aşa, dumneavoastră ştiţi cine am fost eu? Omul suferă de singurătate şi de o dramatică neluare în seamă, după ce decenii de-a rândul a fost buricul pământului. Stârneşte lumea la dialog, doar, doar va zice careva: Păi, domnule, matale nu cumva eşti fostul prim de aici, din sector? Ce bine îmi pare că vă văd şi că sunteţi sănătos! Şi aşa mai departe, ca să aibă şi fostul stâlp al stăpânirii prilejul să-şi dea drumul la amintiri.
● Un vecin îmi relatează cazul unuia dintre cetăţenii plecaţi din ţară, care îl sună din când în când din Germania, ca să se intereseze de sănătatea unei femei în etate locuind singură într-o garsonieră. La finele fiecărei apelări conchide cu sesizabilă dezamăgire: Carevasăzică, trăieşte. Şi zici că se ţine bine? O să mai sun eu. Insul de fapt aşteaptă ca bătrâna să moară, ca să-i ia mobila stil anul 1900.
● La cele mai multe dintre sindrofiile unde la sfârşit se mănâncă şi se bea pot fi număraţi şi câţiva "celofanişti", altfel spus intruşi cu o pungă de plastic cusută sub haină, în care adună de pe mese tot ce-i mai lesne. Biologia lor, exersată în acest sens, le permite să-şi umple burţile peste capacitatea naturală. Să se îndoape preventiv, ca reptilele, care înghit o capră şi apoi rezistă nemâncate luni întregi. Un celofanist, condus de miros în provincie, la un festival al usturoiului, a ignorat faptul că, în cantităţi mari, usturoiul îi nenoroceşte bila şi ficatul şi a procedat ca de obicei, înghiţind la nimereală tot ce afla pe mese. De astă dată numai preparate cu usturoi.