După ce am debutat, îmi adunam într-un dosar articolele apărute şi, din când în când, le număram. Oricât de multe aş fi strâns, tot puţine îmi păreau. Un coleg de facultate, băiat cu familie avută şi fercheş, îşi număra iubitele. Ca să-i iasă multe, le punea la socoteală şi pe cele neîncepute. Treaba e ca şi făcută, spunea el. Şi adăuga: În total, 17. Nu e om care să nu numere ceva, cândva. În prima zi de serviciu, un gazetar abia angajat a zis: Începând de azi, mai am 35 de ani până la pensie. Numărătorile au o doză de obsesie. După ce am prins nişte schimburi de delegaţii cu confraţi din fostele republici frăţeşti – Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi URSS –, m-am pus şi eu pe numărat. Plecările peste hotare erau eliberări. Aşa le simţeam. Număram eliberările, nădăjduind la una definitivă, când voi putea călători fără să mai am grija numărătorilor.
Ziariştii din presa sportivă erau privilegiaţi, plecau de câteva ori în an cu loturile. Când a ajuns cu numărătoarea "ieşirilor din ţară" la 20, un reporter de fotbal şi-a propus să scrie o carte. Tot una de numărători. În această carte ar fi urmat să inventarieze toate lucrurile şi locurile de o anume importanţă, descoperite, înţelese şi trăite, în puţinul timp pe care îl avea între două avioane şi obligaţiile profesionale. Timp liber nu avea mai mult de o zi ori, chiar mai puţin, ca să colecţioneze trăiri, idei şi amintiri, însă o zi consumată la un maximum de emoţie, pe un fond de aşteptare îndelungată, nu se uită niciodată.
Primele 20 de voiaje, colegul gazetar le memorase la detaliu şi era foarte mândru că, închizând ochii, putea să reconstituie toate bulevardele care duceau de la gară în centrul oraşului, în nu conta care oraşe colindate de el, capitale ori târguri europene. Era atât de convins că memoria îi va funcţiona până la sfârşitul vieţii cu aceeaşi promptit
