Al prostului agresiv, parţial conştient de condiţia sa. Prostul face băşcălie mai ales de ceea ce nu înţelege. Asta îl apără de el însuşi, de întrebări, de nelinişti. Îl recunoşti de la o verstă: râde zgomotos, bate din palme, se exteriorizează în fel şi chip. Îi plac glumele lui. E înnebunit după ele. Trece însă cu repeziciune de la o stare la alta. Nu-i trebuie mult şi începe să înjure, pare că-şi pierde minţile, ţipă, gesticulează şi, dacă subiectul furiei sale nu este de faţă sau ezită să reacţioneze, îl ameninţă (fie şi-n contumacie) cu bătaia, cu dispariţia de pe faţa pământului.

N-ar fi fost nimic nou sub soare dacă băşcălioşii nu ar fi invadat spaţiul public. Înainte vreme le era rezervată periferia, bodega de carier, colţul blocului. Acum sunt promovaţi în companii cu pretenţii, uneori poartă cămăşi călcate, iar alteori îi vezi, peste noapte, săltând exuberanţi în politică. Ba, mai mult: sunt aduşi în emisiuni de televiziune şi li se cere părerea despre te-miri-ce chestie. Sunt „specialişti"! Ei profită din plin de „retragerea aureliană" a intelectualilor lehămisiţi, umplând timpul de emisie al posturilor de televiziune şi, din ce în ce mai des, paginile ziarelor.

Necazul este că „modelul" băşcăliosului s-a răspândit extrem de repede în societatea românească de azi. E mai comod să hăhăi tâmp despre neputinţele celui de lângă tine decât să te uiţi în oglindă şi să te întrebi dacă nu cumva tu însuţi ai o mare problemă. În anii de formare ai unui tânăr, proximitatea unui astfel de „model" este toxică. Darămite a unei cohorte, prezentă la un click distanţă! De ce să mai citeşti, de ce să-ţi mai închei studiile? Poţi „accesa" facil succesul taxându-i pe alţii. Adică „tre' să fii tare-n gură", „să fii pe fază", ca să folosim expresii „la modă".

Isteţimea golănească, stropită cu băşcălie, este preferabilă, astăzi, inteligenţei şlefuite