Nu găsesc nicio posibilitate de trăire a libertăţii în cercul raţiunii. Libertatea mea e nebunie, goană sau plutire, după ce au fost tăiate toate aţele care ţineau mâinile şi picioarele păpuşii. Nici semnele de punctuaţie nu-şi au locul în libertate iar limbajul mă strânge mai neputincios ca oricând de fiecare dată când am chef să fug şi să scap de pe scenă. Dacă puneam virgula, trebuia să mă fi oprit, iar eu voiam doar să alunec. Ca să fac ce vreau, am sărit virgula, aşa cum m-am întors acum la ea, pentru că tot eu vreau să scriu corect şi să arăt că îi respect pe cei ce citesc. Iată cum renunţ la libertate. Măcar sunt liberă să o fac.
Lucrurile pe care ştiu că nu le voi mai avea niciodată mă dor de parcă aş avea o lesă încolacită de trei ori în jurul gâtului şi priponită de un ciot, pe un câmp pustiu. Pustiu mi se pare implacabilul. Timpul trecut, minunile copilăriei plecate pentru totdeauna. Cât de liberă mai pot fi, când trebuie să accept că am pierdut pentru totdeauna?
Atât de liberă cât mă lasă iluzia mea de fugă. Atât.
Atât cât reuşesc să tastez fără să clipesc şi să adun cuvinte fără să gândesc. Alt exerciţiu de eliberare. Haloul şi ameţeala, eludarea condiţiilor, obţinute fără niciun stimulent, în afară de golul gândirii. Alunecare dulce spre tot ceea ce timpul şi locul nu îmi pot da, spre stări de bine care sfidează programul obligatoriu de lucru şi minusurile unei vieţi doar normale.
Am nevoie sa ies din gânduri şi din prezent ca un alcoolic de băutura lui. Ca un dependent care s-a lăsat de mult timp, a uitat durerile şi chinul, dar regretă zâmbind că a pierdut şi beţiile din prima tinereţe, pe când deschidea orice lume, alături de prieteni şi de viitor. Dorul de orizonturi albe mă face să pun uneori un deget pe vizorul raţiunii şi să alunec liberă, făcând realitatea să se îndoaie, ca un tobogan, în jurul meu.
N-am mai scris
