Schimbi posturile cu plictiseala omului care stă în crucile drumului de ţară şi pe care îl bate căldura soarelui drept în ceafă. Te simţi mai mult decât prăfuit de tot ce înseamnă vedete, reality-show sau entertainment. De politică nici nu mai poate fi vorba. Eşti un cetăţean turmentat, bosumflat care caută urme de oxigen în mijlocul unei aridităţi chinuitoare. Pe-un picior de plai, pe-o gură de naiba ştie … Nu durează mult. Mai cu seamă, te trezeşti faţă în faţă cu o sărbătoare rurală, care tocmai îşi ţine ,,zilele” pe un banner mare, colorat şi devii spectatorul incognito al unui festival de harbuz, usturoi, ouă (eventual încondeiate), meşteşugari care sună a folclor de departe. Iritat şi anihilat de multe ori de coloratura Cruduţei, Biancăi şi a altor astfel de arte plastice în sensul cel mai sintetic posibil, îţi ţii auzul încordat şi cauţi să rezonezi cu partea bucolică a lucrurilor, cu ceea ce toată lumea iubeşte a spune ,,mioritic”. Şi după ce ţi se arată cadre cu oameni înfulecând hulpav mici sau încrucişându-şi picioarele haotic pe ritmuri de trompetă şi ţambal, ajungi la miez. Adică lăutari. Uneori din Chişinău, profesionişti, alteori din vatra satului născuţi şi nu făcuţi pentru muzică şi îndeobşte folclor. Cu alte cuvinte, copiluţi de 6-7 ani împachetaţi în ,,straiele naţionale” se dau de mama focului pe scenă, mama lor fiind însăşi un foc nestins în public care plânge, aplaudă, se roagă şi primeşte felicitări de la toată suflarea uliţei. Nu e nicio ironie la mijloc, mai ales când vorbim de faptul că tocmai copiluţul, fie el un Goe local sau un viitor Leşe, este acompaniat de o orchestră cu partiturile în faţă şi obişnuit cu tehnica microfonului ca să iasă melodia bine. În primă fază, tu, cel de acasă, te simţi cuprins de o gingăşie aparte care te face să îl apreciezi pentru curaj şi pentru felul cum îi stă ditamai căciula de miel în timp ce bro