Parcul Carol, zi de vacanţă, ora prânzului. Lume puţină. Angajatele firmei de salubritate trăseseră la umbră. Două vorbeau la mobil, alta spunea cât usturoi pune la mâncare. Tinerii din garda Mausoleului vorbeau pe blat, din colţul gurii, privind ţintă în faţă, de ca şi cum....
Viaţa era ceva mai animată la statui – poze, păreri. Doi băieţi şi o fată, bermude – tenişi, se hlizeau la statuia Gigantul, cum intri, pe aleea din stânga: "Bă, ce muşchi are Storc ăsta, ce-o fi tras la fiare!". "Da ală de dincolo, tot cu muşchi, unul Patrimoniu, te-ai prins ce sculă are..." Băieţii mimau băşcălia, s-o facă pulbere pe piţi care pipăia muşchii statuii, acolo unde ajungea şi ea.
La ce sunt bune statuile?
Să-ţi faci poze cu... Să te împrieteneşti cu ele. Să fii intim cu personajul, să-l vopseşti idiot, să te mulezi erotic pe el, să mimezi sexul acolo unde se poate. Să faci bancuri cu statuia (statu ia).
Dar şi: să afli cine e personajul, de ce are statuie, ce-a făcut în viaţă, mă rog, cui i-o păsa. Să te filmezi tu cu ăla micu’, nevasta şi neamurile venite de la... pe care-i duci în parc că e mai ieftin.
În Bucureşti sunt peste trei sute cincizeci de statui, sculpturi, ansambluri etc. Unele sunt anonime, altele şterse, multe sunt prietenoase, destule neinteresante. Cei mai mulţi habar n-au ce-i cu ele, cine sunt, ce reprezintă. Cel mai simplu e cu statuia lui Caragiale din faţa Teatrului Naţional. Fiindcă suntem în plină zodie Caragiale. Au auzit de Caragiale şi cei care nu i-au văzut o piesă, nu i-au citit un rând. Sau cu statuia geniştilor de la Leu, fiindcă e în Dealul Cotrocenilor, pe unde se intră cu memoriile la Băse. Statuia lui Eminescu e importantă ca principiu. Eminescu e un mare poet, deşi multora nu le e clar la ce echipă a jucat, gluma favorită a restanţierilor la Bac.
Tăbliţe şi pentru Piţi
S
