Ne şcolim cu o consecvenţă metodică de la generală până la studii superioare şi ne rupem papucii căutând sensul intim al vieţii prin clase şi săli de cursuri cu lumină galbenă, de toamnă. De cele mai multe ori, îl pierdem, amestecându-ne mintea printre materiile greoaie şi inflamate. Numai cei patru pereţi ai camerei în care am citit cu degetul înnegrit de cerneală, pot să confirme câţi nervi am jertfit pe altarul cunoaşterii, câte cearcăne am adunat cu speranţa clar-obscură că ,,va ieşi om din noi”. Aşa ziceau toţi din jur. Că nu e loc de regrete dacă înveţi, eşti sârguincios şi îţi faci temele la timp.

În şcoală am învăţat că ,,banul e zeul la care se închină toţi” şi nu e tocmai întruchiparea fericirii. Ne-au garantat manualele de educaţie civică şi toate cărţile de religie că e bine să fii generos şi să îţi ajuţi aproapele. Ni s-a repetat obsesiv că încă nu ne-am terminat ucenicia şi că avem faţă de epigoni care trebuie să se tocească mai întâi şi apoi să îşi permită păreri. Tot la şcoală am stat ca sub o umbrelă protejaţi de ,,corola de minuni” şi am repetat cu ochii pironiţi în tavan citate despre iubirea paradisiacă. La bacalaureat am făcut diferenţa între Bine şi Rău, argumentând că Harap Alb este un personaj cu trăsături morale şi fizice. Unii vor spune că citeau încă din clasa a 9 a Cioran şi meditau la ,,ispita de a exista”. Până şi aceia s-au trezit la final de studii, că globul de sticlă cu fatalităţi şi ignoranţe s-a spart şi că realitatea e mai dură şi mai anevoioasă decât orice culmi ale disperării vreodată citite ori înţelese.

Cred că şcoala e un vis. O pseudo-societate care te învaţă să joci, să te joci, când tu ai nevoie să trăieşti. O ficţiune despre cum s-o faci pe ,,idiotul” într-un sens dostoievskian. Nu ştii prea bine ce înseamnă să lucrezi, să dai de răutăţile şi invidiile însetate de bani ale colegilor, să fii dat la o parte