Pe lângă Zid, un alt simbol al „vremurilor apuse”, celebrul trabant care a fost maşina pentru fiecare german, a rămas în memoria colectivă şi în clubul „Trabi” şi stârneşte nostalgii / Foto: Reuters Când liderul est-german Walter Ulbricht a ordonat, acum 50 de ani, să se ridice Zidul Berlinului, s-a spus că este o „barieră” în calea „Vestului fascist”. Oficial, o „Barieră de protecţie antifascistă”. Dar adevăratul motiv a ieşit la iveală după aceea. Se urmărea împiedicarea germanilor din Est de a emigra în Vest. Cu timpul, „zidul de protecţie” a fost poreclit „fâşia morţii”, pentru că era un teren minat, patrulat de soldaţii care stăteau mereu cu mâna pe trăgaci, gata să răpună pe oricare cetăţean din Germania Democrată care ar fi încercat să sară gardul la fratele său din Vest.

„Înainte de 13 august, germanii din Berlinul de Est puteau, după ce primeau, printr-o lungă procedură, o aprobare specială de la autorităţi să vină în vizită la rudele lor din Berlinul de Vest. Dar după 13 august 1961, această posibilitate nu a mai existat. Chiar şi cei care erau foarte apropiaţi regimului nu mai puteau să călătorească atât de uşor”, povesteşte Klaus-Michael von Keussler, un fost cetăţean din Berlinul de Est, într-un documentar aniversar difuzat în serial de televiziunea BBC.

Când s-a ridicat Zidul, satul Klein-Glienicke care începea de la marginea Berlinului a devenit un fel de insulă a Germaniei de Est în Berlinul de Vest. Graniţa dintre «Zona Sovietică» şi «Zona Americană» fusese marcată cu sârme în acea parte a Berlinului dinspre Postdam. Când s-au întins sârmele ghimpate, în 13 august 1961, satul a devenit un loc ciudat, unde casele de-o parte şi de alta a aceleiaşi străzi fuseseră dintr-o dată despărţite, iar localnicii se priveau peste un gard străin, ce nu era cel al caselor lor vecine.

Mauerkrankheit sau sindromul Zidului

„Întregul sa