Ah, litoralul Mării Negre! Una dintre cele mai deosebite rezervaţii de oligofreni în mediul natural. O plimbare safarică printre dunele de gunoi, atât anorganic, cât şi organic, face întotdeauna plăcere oricărui om anormal.

Eu şi cei asemenea mie - adică cu ceva bun-simţ de la mama şi tata, plus câteva clase în plus peste tren - facem parte dintr-o minoritate, mai bine spus anormalitate a lumii contemporane. Normalitatea este o noţiune statistică dată de majoritate, motiv pentru care logica mă face să realizez că, fiind puţine specimene ghidate de glagore rămase în habitatul toxic constănţean, eu mă număr printre cei anormali. Ce vreau să spun? Că am suferit un şoc zilele trecute, când raţiunea mea a lovit un gol de aer şi m-a trimis la plimbare prin staţiuni. Am început, pe 15 august, cu o vizită pe faleza din Constanţa. Superb! Mai ales nimfele Zeului Neptun, care ne-au transpus cu totul în lumea adâncurilor, a magiei, a sirenelor filiforme şi, mai ales, ne-au dat o lecţie de salvare a balenelor, prin înseşi persoanele lor. De-a dreptul divin! Acesta a fost primul fel, deloc uşor digerabil. După ce am ieşit din aglomeraţia urbană, am ajuns într-o staţiune al cărei nume nu vreau să-l divulg, ci doresc să păstrez un mister gri asupra lui. Acolo m-am trezit într-un film de groază. Jur! În primă instanţă, puţea aerul, duhnea a putreziciuni, nu exagerez. şi am ajuns la plajă. M-am convins că românului îi place să facă băi se soare reflectat în cutia de bere şi să inspire aer sărat de la hamsii cu mujdei. Nu am văzut în viaţa mea atâta gunoi pe plajă, încât să nu se vadă nisipul printre el. În clipa aceea, mi-am dorit să văd un cetăţean care aruncă ceva pe jos! Îmi alimentam căutarea lui prin scene ce ar fi putut deveni reale: şi cum m-aş fi răţoit la el, cum l-aş fi porcăit. Însă frustrarea a rămas fără aplicaţie practică. Apoi a urmat o scenă fantastică: se făcea