În copilărie erau doar personaje de poveste. Acum pot sta la masă cu Heidi şi cu Peter, pot să o ţin pe Klara de mână, ca să facem împreună primul pas. Totul e posibil!
Când eram copil şi învăţam să citesc, aveam două „ceasloave” pe care exersam în fiecare seară, înainte de culcare: o carte groasă, cartonată, cu o fetiţă cu pelerină şi scufiţă roşie pe copertă, şi alta ceva mai mare, cu coperţi albastre, de unde-mi zâmbea o fetiţă care mângâia o capră. Poveştile fraţilor Grimm şi minunata aventură a lui Heidi, fetiţa munţilor, mi-au umplut serile ani de-a rândul; au fost citite iar şi iar, până ce „fraţilor Grimm” a trebuit să le lipesc la loc coperţile cu aracet, iar „Heidi” avea ultima pagină (cea în care Klara reuşeşte să meargă) vălurită de la lacrimile vărsate la fiecare nouă lectură. Heidi mă impresiona prin bunătatea şi candoarea ei, mă emoţiona, şi cred că nu sunt singurul copil din lume care a trăit asta.
„Heidi, fetiţa munţilor” – aşa cum a fost ea tradusă la noi – este opera cea mai cunoscută a celei mai îndrăgite scriitoare elveţiene din toate timpurile: Johanna Spyri. De la apariţia cărţii, în 1880, până în prezent, a fost tradusă în peste 50 de limbi şi vândută în peste tot atâtea milioane de copii, în întreaga lume. A fost, fără îndoială, povestea de suflet a zeci de fetiţe şi bunici, pentru că, aşa cum spunea autoarea, „este o carte pentru copii şi pentru toţi cei ce iubesc copiii”.
Muzeul lui Heidi
În apropiere de Meienfeld, locul unde, de altfel, a şi crescut Heidi până la 5 ani, împreună cu mătuşa Dete, se află Heididorf, Satul lui Heidi, locul unde, conform legendei, fermecătoarea fetiţă ar fi trăit, împreună cu bunicul său. În satul restaurat, sub motto-ul „Heidi – ieri – azi – mâine”, vizitatorii pot vizita casa bunicului, un mic muzeu al lui Heidi, populat cu figurine de ceară ale iubitului personaj, dar nu li
