Deoarece port foarte rar cravată şi numai dacă sunt silit de protocolul strict al unor întruniri şi ceremonii, întâi mă burzuluiesc, iar după ce-o leg de gât mă întreb ce raţiuni, pe cât de nedesluşite, pe atât de stabile, impun portul ei. S-a întâmplat, în câteva rânduri, să simt că mă sufoc şi să-i văd şi pe participanţii la solemnităţi că şi-ar slăbi nodul de la cravată, dar am îndurat până la sfârşit sugrumarea, fiindcă altfel ar fi însemnat că am un punct de vedere. Nu în ce privea cravata, ci sindrofia.
Să fie oare purtatul cravatei garanţia că te supui regulilor jocului în toate împrejurările sociale unde se vine îmbrăcat cuviincios, în costum şi cu toate cele asortate la culoarea acestuia? Există, probabil, şi o poveste scrisă a cravatei, dar, cum n-am cunoştinţă de ea, încerc să ghicesc ce semnificaţii de clasă, de rang şi de implicare are "gât-legăul" – cum o numeau latiniştii ardeleni. Au fost şi situaţii în care, întrebând de ce e musai să-mi pun o cravată, mi s-a răspuns ritos că "aşa trebuie". Şi nu numai că s-a găsit întotdeauna o persoană pregătită parcă să sancţioneze cu o vorbă nesupunerea la regulă, dar am citit şi în ochii celor care se nimeriseră spectatori la dialog că sunt pe cale să produc un afront general.
Mai mult decât o podoabă şi un însemn de masculinitate, carevasăzică, cravata este un subînţeles al importanţei. E importantă adunarea, sunt importanţi participanţii, sunt importante consecinţele momentului. Un militar mi-a spus că el fără cravată e ca şi cum ar umbla dezbrăcat. Fiindcă subiectul m-a stârnit, am reţinut toate secvenţele din viaţa mea în care cravata a avut un rol principal. În timpul facultăţii, o colegă m-a invitat la o onomastică, prevenindu-mă şăgalnic: Ştiu că nu-ţi place să umbli cu cravată, însă te rog eu frumos ca diseară să-ţi pui o cravată! Când i-am spus simplu că nici nu am o cravată, colega a
