… slabiciunea omeneasca e fascinanta. De cum da cu nasul de greu – si omenirea, la scara mare, amusina de-acum un greu de care a inceput sa se dezobisnuiasca in ultimii patruzeci-cincizeci de ani – omul isi gaseste refugiu in « realism ». « Realismul » – intre ghilimele, pentru ca numai realist nu e – pare solutia odihnitoare pentru toata lumea, de la stanga, la dreapta.
« Haide, ne-am prostit si noi o vreme, dar acum a sosit timpul sa nu ne mai ascundem dupa degete. A sosit timpul sa fim « realisti ». S-o spunem pe-aia dreapta.”
‘Aia dreapta’, vazuta de la dreapta, se traduce de cele mai multe ori printr-o satisfactie de-abia mascata : « V-am spus noi ! » (Noica, daca mai tin bine minte, zicea ca oamenii ar fi in stare sa indure orice catastrofa doar pentru satisfactia de a putea rosti la sfarsit, cand lumea se prabuseste in flacari : « Ti-am spus eu ! ») In termeni mundani, imbraca argumentele impotriva statului asistential, desi nu e mai niciodata clar pana unde se intinde nemultumirea : Pana la sanatate ? Pana le educatie ? Pana la politie ? La pompieri ? Posta ? Armata ? Pana la Banca Centrala ? [Nota : In treacat fie spus, sintagma « stat asistential » e, pentru orice om de bun simt, un pleonasm. Statul de aia e stat, ca « asista » omul. Dar cum Hegel, bietul, a pierdut batalia de PR atat la stanga cat si la dreapta, am ramas cu toii convinsi ca « statul » e acolo, undeva, iar noi, aici. Statul nu mai e implinirea, ci dusmanul omului.]
Vazuta de la stanga, « aia dreapta », i.e., realismul, imbraca forme inca si mai fascinante.
« Cat mai costa Papa ? », « Cat mai costa Catedrala Neamului ? » – sunt intrebari puse, din ce in ce mai apasat, in media. Intrebari care, in cazul vizitei Papei in Spania, au scos in strada cateva mii de oameni, pentru cateva zile. Oameni nemultumiti ca banii lor, din taxe, sunt folositi pentru demersuri atat de
