Gheorghe Gheorghiu-Dej a „ridicat“ în 1953, în cinci luni, cea mai mare arenă din Europa de Est pentru a arăta lumii de ce este capabilă România. Timp de două săptămâni, „Adevărul“ vă prezintă povestea Stadionului Naţional din Bucureşti.
A celui vechi, care a purtat, timp de circa patru decenii, un nume, „23 August", preluat de la sărbătoarea naţională. Şi a celui nou, ce urmează a fi inaugurat la meciul cu Franţa (6 septembrie). Astăzi, chiar de 23 august, enumerăm motivele pentru care, în 1953, liderii Partidului Muncitoresc Român au decis să ridice în Capitală o arenă ce se dorea a fi cea mai impresionantă din ţările comuniste din estul Europei. Iar în zilele următoare vom zăbovi asupra modului în care aceasta a fost construită şi a evenimentelor sportive pe care le-a găzduit.
La începutul anilor '50, în Bucureşti nu existau foarte multe stadioane moderne. Cum de altfel nu există nici astăzi. Cel mai important dintre ele, ANEF (ulterior „Republicii"), se afla în cartierul Uranus - în anii '80, a fost dărâmat, o parte din structura sa fiind folosită la amenajarea parcării Palatului Parlamentului. Inaugurat la 9 mai 1926, în prezenţa Regelui Ferdinand I, la meciul de rugby România - Selecţionata Armatei Franceze 3-35, stadionul avea să fie afectat serios în timpul bombardamentelor din al Doilea Război Mondial. El avea să fie refăcut şi redat sportului la 3 septembrie 1948, când a găzduit prima ediţie a Campionatelor Internaţionale de Atletism ale României.
Atunci când s-a pus problema ca Bucureştiul să găzduiască Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, în 1953, regimul comunist a avut şi o mare dilemă. Aceassta era legată de stadionul unde urma să se desfăşoare festivităţile de deschidere şi de închidere. Cel mai simplu era ca întrecerile să fie găzduite de „Republicii" - mai existau variantele „Giuleşti", care fusese inaugurat în 1939, ş