La două decenii de la lovitura de stat eşuată de la Moscova este bine să ne reamintim ce a însemnat proiectul leninist şi care au fost consecinţele prăbuşirii sale.

A fost o tentativă de a institui o ordine inspirată de precepte utopice, de convingerea că proprietatea privată este diabolică şi trebuie distrusă, că drepturile umane sunt o ficţiune burgheză, că pluralismul este o lozincă a "liberalismului putred". Paradigma istorică leninistă, o reîncarnare a maximalismului iacobin contopit cu vulgata marxistă, a fost motivată de visul revoluţionării nu doar a economiei şi societăţii, dar şi a condiţiei umane în genere. Marxist convins, Lenin a dispreţuit democraţia liberală şi moralitatea tradiţională. Nu cred că greşesc numind leninismul drept apoteoza relativismului etic, ori, mai direct, o formă extremă de amoralitate. Era o ipostază de demonism politic înfăşurat în înşelătoarea hlamidă a umanismului revoluţionar. În numele unei iubiri pentru o umanitate abstractă s-a procedat la anihilarea a milioane de oameni. Când Lenin decidea expulzarea unor respectaţi filosofi şi sociologi precum Nikolai Berdiaev, Semion Frank şi Pitirim Sorokin, el dădea un semnal clar privind intenţia de distrugere sistematică a valorilor. La fel şi executarea în timpul lui Lenin a poetului Nikolai Gumiliov, primul soţ al Annei Ahmatova, sub acuzaţia falsă de participare la un complot monarhist. Am numit această morbidă propensiune axiofobia comunistă. În experienţa comunistă, liberticidul şi eliticidul (termen propus de Virgil Nemoianu) sunt inseparabile.

Paradoxal şi deconcertant, sunt încă unii intelectuali care susţin necesitatea de a revaloriza, ba chiar de a pune din nou în practică ceea ce ei privesc drept “evenimentul" bolşevic, curajul de a depăşi un orizont presupus închis al imaginaţiei istorice. Se afirmă că liberalismul ar fi un demers descărnat, atomizant, fără sufl