De ce simti mereu ca trebuie s-o iei de la inceput atunci cand iti dai seama ca ai gresit prea mult ca sa mai poti indrepta ceva? Iti promiti in tacere ca te schimbi. Desi aprobi in continuare deciziile pe care le-ai luat si pe care te chinui acum sa le condamni doar ca sa ai o justificare a despartirii. Problema insoteste deci o relatie sentimentala.
Poti sa renunti la un om (care te iubeste!) din varii motive, dar le excudem acum pe cele din categoria inselat, mintit, etc. Sa vedem ce mai ramane: haine imprastiate pe peste tot, pat nefacut, vase nespalate, unghii murdare, uitat la meci cand tu ai treaba de nu te vezi. Pe moment te enervezi, ii spui si exagerezi, ca de obicei. Si uite asa, putin cate putin, ajungi sa regreti ca ai exagerat o data, de doua ori, la infinit, ca ai facut din niste fleacuri adevarate catastrofe si ca acum nu mai poti face nimic sa dai timpul inapoi si sa speli tu farfuria aia in locul lui. Ai face acum orice, nu? Chiar de-ai gasi toate farfuriile murdare si toate hainele scoase in mijlocul casei si tot ai tacea malc. Iti spui in gand, cu ciuda, Da-mi, Doamne, mintea cea de pe urma! .
Si atunci cand crezi ca ti-a dat-o, te simti pregatita sa lasi tot in urma, no matter what, sa o iei de la capat. Dupa o lunga perioada in care ai meditat la ce-ai spus si n-ar mai trebui sa repeti in veci, iti spui ca de data asta va fi cum nu se poate mai bine. Tragi fermoarul la gura, speli vase, faci patul, faci mancare de una singura si zambesti intr-una. Chiar iti prieste noua atitudine, nu? Dar, all good things go to an end, vorba cantecului. Si te regasesti in vechea TU, cea cvasi-isterica, obsedata de ordine, curatenie si lucruri care plictisesc auditoriul. Mai are rost acum sa te gandesti la un nou inceput? Mai poti sa crezi in “autodepasirea defectelor”? Un alt “nou inceput” ?
De fapt, cu riscul sa enunt un cliseu, fiecare zi e
