„Violenţa este cel din urmă refugiu al incompetentului“, şoptea Salvor Hardin, personajul din Seria Fundaţia, a lui Isaac Asimov. Desigur, este greu să vii să spui că lucrurile nu stau aşa; însă la fel de greu este să negi realitatea conform căreia, în foarte multe instanţe, evoluţia unei societăţi poate fi, într-adevăr, citită prin intermediul argumentului violenţei. Altfel spus, analiza tipurilor de violenţă care se manifestă într-o societate, la un moment dat, te poate ajuta să înţelegi cum anume se transformă acea societate. Încă de la bun început trebuie sublinat însă faptul că, dacă vrei să faci asta, dacă vrei să înţelegi cum anume o societate s-a transformat, urmărindu-i istoria violenţei, trebuie să ieşi din paradigma care gîndeşte violenţa exlusiv ca pe „un comportament ce implică un grad ridicat de forţă fizică, cu scopul de a răni, distruge sau ucide“ (Oxford Dictionary). Departe de această viziune reducţionistă, ideea de violenţă este una deosebit de rafinată, cu numeroşi epicentri, cu multiple valenţe, deopotrivă materiale şi simbolice, cu un apăsat rol social şi, mai ales, cu foarte multe implicaţii.Violenţa ca instrument al protestului social De la începutul anului 2011 şi pînă în prezent, lumea ne apare ca un lanţ uman, extrem de întins, unit de verigile violenţei. A început în decembrie 2010, cu Revoluţia Tunisiană, zisă şi de Iasomie, şi a continuat pe coastele Mediteranei, în Egipt, în Libia şi în Siria. La un continent distanţă, violenţa se reitera pe sine. În martie 2011, amplul March for the Alternative, organizat de către sindicaliştii din Trade Union Congress (TUC), aduna în juru-i multiple şi variate forme ale violenţei ce ridicau, cît se poate de serios, problema ivirii unui nou tip de fenomen social. Tot în Marea Britanie, cu doar cîteva luni înainte, (i.e. decembrie 2010), avuseseră loc protestele studenţilor, ieşiţi în stradă pent