În urmă cu douăzeci de ani, oamenii dintr-un sat aflat la graniţa Belarusului cu Lituania nu-şi imaginau că vor ajunge să-şi vadă rudele şi vecinii de trei ori pe an şi nici că vor regreta destrămarea Uniunii Sovietice. Totuşi, odată cu aderarea Lituaniei la Uniunea Europeană, trecând peste câmpurile oamenilor, s-a înălţat gardul de fier, iar lumea s-a schimbat pentru vechii locuitori ai Pizkuny-ului şi Norviliskes.

Între casa lui Stanislav Alenzynovich şi cea a mătuşii lui, Janina, sunt 120 metri. Cu toate astea, cei doi comunică mai mult peste gard: aşa numeşte Alenzynovich bariera de oţel de doi metri, care se ridică nestingherită prin mijlocul satului lor, printre flori şi livezi cu pomi fructiferi, relatează Der Spiegel, în ediţie online.

Stanislav are 57 ani şi Janina, 63. Amândoi s-au născut în Uniunea Sovietică. Astăzi, Stanislav trăieşte în Lituania, iar Janina, în Belarus, deşi nici unul dintre ei nu s-a mutat de douăzeci de ani.

Satul lor a fost împărţit între Belarus şi Lituania: partea sudică se numeşte acum Pizkuny şi aparţine ultimului dictator european, Aleksandr Lukaşenko, iar partea nordică, Norviliskes, face parte acum din Uniunea Europeană.

Înainte ca Lituania să devină stat membru UE, nimănui nu părea să-i pese când oamenii treceau graniţa dintr-o parte în alta ca să-şi viziteze rudele sau vecinii ori când copiii mergeau la furat de afine dincolo de butucii de lemn care trasau graniţele. Rareori vedeai vameşi patrulând. Acum, însă, de când Lituania este membră cu acte în regulă a Uniunii, s-a construit un gard de fier care împarte riguros satul. De atunci, totul s-a schimbat.

"Uneori, mă trezesc când latră câte un ciobănesc german al ofiţerilor care patrulează", le povesteşte Alenzynovich jurnaliştilor de la Der Spiegel.

Şi-a mutat patul în sufragerie şi doarme înconjurat de saci cu făină. Pe pereţi, sunt ico