La Pogoanele, un orăşel aruncat în Câmpia Bărăganului la distanţe aproximativ egale de Urziceni, Buzău şi Slobozia, mai bine de 90% din locuitori sunt şomeri sau fără ocupaţie. Cei mai mulţi angajaţi sunt bugetari: câţiva la Primărie, vreo doi la Administraţia Fiscală, câţiva rămaşi pe la Poliţie, la liceu şi la Parchet. Alte două afaceri stau în calea recordului ruşinos de 100% oameni fără loc de muncă: o făbricuţă ce face jaluzele pentru Audi Q7 şi Peugeoturi de lux şi o alta care încalţă cu bocanci italienii care merg la schi în Alpi. Restul pogonenilor fac agricultură ca la ţară şi plătesc taxe ca la oraş pentru cele şase străzi asfaltate, nostalgici după vremurile în care la Gara Pogoanele opreau nu doar personale. Din mai 1989, când localitatea a atins culmea progresului, fiind declarată oraş, locul a pierdut toate trenurile schimbării.

La Pogoanele e vremea grămădi­tului. Şiruri lungi de căruţe trase de cai, cu număr de Pogoanele, se în­şi­ru­ie potopite de fân sub soarele ce coa­ce oraşul ca pe un spic târziu. Ti­neri, îmbrăcaţi cu tricouri cu strasuri, mână caii spre casele din centru. În oraş, caii şi Daciile vechi sunt bo­li­zii ce mai tulbură aerul lâncav. La prânz, oraşul e părăsit: nici ţipenie pe străzi, cele două umbreluţe de la o terasă nu umbresc pe nimeni, iar ma­şi­nile sunt apariţii. Hotelul central e o ruină, iar piaţa – goală. În lo­cul cofetăriei din centru se vând acum co­v­­oare. Divertisment la Pogoanele? Niş­te discoteci şi câteva cârciumi. Ma­gazinele alimentare sunt reperul dacă ţi se face foame, iar pe post de mall-uri sunt numeroase dughene cu "ori­ce la 3 lei şi 80 de bani", ticsite cu mărunţişuri şi haine de plastic. "Copiii celor care îşi permit pleacă din oraş. Cei ca al meu rămân la mun­ca pământului. Trăim viaţa la ţară cu pre­tenţii de oraş", spune o femeie blon­dă care se adăposteşte de arşiţă în unul din magaz