Ai simţit uneori că, din cauza viorii şi a studiului, pierzi nişte bucurii ale copilăriei sau ale adolescenţei?

Într-un fel, vioara îţi devine partener de zi cu zi. În clipa în care vrei să faci performanţă, nu prea poţi s-o laşi deoparte, nici chiar într-o vacanţă. Am o cutie de vioară cu două bretele, ca un rucsac, şi pot s-o iau în spate. Am cărat vioara după mine în cele mai neaşteptate locuri. Ţin minte că am urcat odată pe Jepii Mari, cu vioara în spate. Am mers cu vioara în barcă, în Filipine. Erau nişte bancuri de nisip, barca s-a oprit la 50 de metri de mal şi mergeam prin apă cu vioara deasupra capului. A ajuns în cele mai neaşteptate locuri, fiindcă e un instrument foarte portabil, ca să spun aşa.

N-aş putea să spun că am pierdut ceva sau că m-a limitat în vreun fel. Din contră, vioara mi-a deschis o mulţime de porţi. Pentru mine, a fost cea mai tare „distracţie“ posibilă din toată copilăria. Multă lume îşi imaginează că violonistul stă undeva, într-o cămăruţă întunecoasă, eventual cu un părinte care, ca tatăl lui Paganini, îl bate peste degete cu o vergea de fier. Nu, eu pur şi simplu am vrut şi vreau să cânt la vioară. E un lucru îmbucurător că mă reîntâlnesc cu foştii mei colegi de concursuri, de acum 20 de ani, când mergeam la competiţii de tineret, şi niciunul nu s-a lăsat de vioară. E ca un drog, devii dependent de această plăcere a muzicii.

După ce ai studiat în străinătate, de ce ai ales să te întorci în ţară, în condiţiile în care mulţi muzicieni români au rămas în ţări străine?

Dacă aş fi vrut să plec în străinătate, plecam cu mult înainte de a face Conservatorul aici. Deja din anii ´90 primisem o bursă la şcoala lui Menuhin în Anglia. Am fost acolo şi nu mi-a plăcut, nu era nimic la nivelul maestrului Ştefan Gheorghiu, cu care lucram aici, la Bucureşti, aşa că m-am întors în România. N-am plecat la studii cu planul să ră