În toată lumea, iar în Europa cu deosebire, târgurile săptămânale, periodice şi ocazionale, numite la noi talciocuri, fiinţează cu zecile de mii. Au mai multe formule, şi nume, de la „Goleşte podul” la „Parada anticarilor”, unele au tradiţie şi prestigiu, altele sunt idei de ultimi sosiţi la festin, dar toate se constituie ca un gigantic sistem de valorizare a unui patrimoniu ignorat, uitat sau deschis unui tratament mai bun.
Că lucrurilor aduse în acest sistem de reevaluare li se spune „antichităţi” ori „colectibile” e mai puţin important. Cândva vorbeam de „pieţe de vechituri”. Important e numai faptul că rulajul le asigură atât obiectelor de larg consum la vremea lor, cât şi celor cu un marcaj creator redutabil o nouă viaţă, un loc în istorie. Ne-am deprins cu prejudecata că istoria, ca să se poată numi astfel, trebuie să fie „mare”. Istoria marilor oameni, a marilor înfăptuiri, a marilor conflagraţii, a marilor eşecuri. Viaţa de fiece zi e tot istorie. E istoria mică, fără de care cea mare n-ar putea fi scrisă.
Cine a colindat pentru prima oară un talcioc vestic cu sute de expozanţi a fost de bună seamă uimit nu numai de numărul standurilor şi de varietatea ofertei, ci şi de calitatea categoriilor de amatori, pasionaţi, colecţionari, vânători, intermediari şi specialişti interesaţi de viaţa de târg. Se ştie de acum că în Franţa acest tip de piaţă dă de lucru la circa patru milioane de cetăţeni. Aşadar, o industrie culturală, cu un impact ideologic şi material impresionant. Dar din perspectiva noilor abordări ale istoriei omenirii, inevitabil şi providenţial. Nu-s puţine talciocurile în care săracii îşi scot la vânzare sărăcia. Dar şi sărăcia e tot istorie. Pentru un observator, târgurile „de anticuri” devin o ofertă de idei şi de concluzii plină de stimul. După ce omul primitiv s-a adăpat din căuşul palmelor, unul dintre primitiv
