Adică ceva care se lăţeşte peste măsură. Ceva care depăşeşte graniţele ţării ăsteia. Un fel de malaxor pentru bani. Spectacolul e viaţa mea. Discreţia nu mă pasionează. Pentru mine, bucuria este totuna cu fericirea şi trebuie exprimată zgomotos. Sunt un tip pasional. Când ofer ceva vreau să ştie toată lumea. Bunul-gust se vinde la kil, nu-i aşa? La fel ca şi bunul-simţ. Atunci daţi-mi, vă rog, vreo douăj de kile din cel mai scump, de ăla care s-a folosit la nunta regală din Marea Britanie.
Cineva a exclamat comentând scandalul de duminică de la noi: „Uite România după douăzeci de ani de capitalism!”. Trist spectacol. Îmi pare rău pentru protagonişti, dar n-am reuşit să detectez nici urmă de veselie adevărată, de fericire netrucată ori măcar de bucurie spontană. Cu excepţia lui Gig Becali, bineînţeles, care pur şi simplu îţi explodează în faţă pe oriunde îl vezi. În rest, o coloană de indivizi striviţi de opulenţă, încătuşaţi de averi exorbitante, care nu-şi află rostul.
Un Cristi Borcea dă târcoale prin fiecare dintre noi. Să fim sinceri! Fie că e vorba şi numai despre teoria contrariilor: te poţi defini şi prin ceea ce nu eşti. Da’ dacă e s-o dăm mai pe bune constatăm că fiecare dintre noi are parte de propriul spectacol, uneori prea grandios pentru personalitatea pe care o reprezintă, uneori mult prea scump pentru ceea ce îşi permite, alteori prea ostentativ ori exagerat de neconvenţional.
De exemplu, gigacaloria. Gagica mea. O înşel pe nevastă-mea cu caloria. Cheltuiesc cu ea o grămadă de bani. Cu care aş putea să-i cumpăr soţiei ceva. Ea, caloria, se umflă, se umflă, se lăţeşte peste măsură, se face giga, pretenţiile îi cresc pe vreme ce eu mă fac tot mai mic şi mai umil, mai supus. Strâng cureaua din ce în ce mai tare, o privez pe soţia mea de tot mai multe lucruri pentru a-i satisface ei, gagicii cu care m-am pricopsit, poftele
