Când au venit la putere ca să ne prăpădească ţara, comuniştii erau perfect conştienţi că transformarea ţărănimii în clasă muncitoare şi a agriculturii în industrie grea va trebui să fie brutală, pentru a fi rapidă, şi la scară nemaintâlnită, pentru a fi ireversibilă.

Întrucât tot ceea ce au zis, tovarăşii au şi făcut, România postcomunistă s-a trezit mai apoi, la începutul anului 1990, într-o complicată ecuaţie socio-economică.

Dar evoluţiile de pe scena internaţională sunt deseori greu de prezis şi, tocmai de aceea, au darul de a naşte situaţii surprinzătoare.

Pe partea industrială, dacă-mi permiteţi, problemele globale cu încălzirea planatei ne-ar fi permis ca, undeva după 2006, să începem răzbunarea pe istoria recentă şi să facem două pragmatice deconturi: pentru o parte din cheltuielile aberante făcute prin industrializarea de tip dejisto-ceauşist, respectiv pentru o parte din pagubele produse statului după 1990, prin devalizarea de către băieţii deştepţi din capitalismul sălbatic a atâtor şi atâtor fabrici şi uzine.

Iată cum, peste noapte, un protocol precum cel de la Kyoto şi un complicat sistem eco-financiar, construit din certificate de emisii de gaze cu efect de seră, căpăta pentru România nebănuite valenţe simbolice.

Nici asta nu a fost suficient.

Valenţele au rămas invizibile, şi nu doar pentru economiştii din guvernele care s-au succedat de şase-şapte ani încoace, ci şi pentru aceia dintre demnitarii mai aplecaţi spre ştiinţele socio-umane.

România a primit foarte multe certificate de emisii de gaze cu efect de seră, iar convertirea lor în bani ar fi adus un supliment la buget care ar fi putut ajunge chiar la câteva miliarde de euro.

Dar, vorba aia, la ce bun, că tranzacţiile noastre tocmai au fost suspendate.

Seninătatea mioritică cu care România a făcut imposibilă evitarea acestui verdict ar trebui să r