Târgovişteanul a petrecut clipe minunate alături de Adrian Păunescu, Grigore Vieru şi soliştii Doina şi Aldea Teodorovici. Undele poeziei sale au pornit spre necunoscut odată cu mugurii copilăriei.

Primii ani ai vieţii, îşi aminteşte Grigore Grigore, i-a trăit într-un mediu cald, fără încrâncenare. Înconjurat de pitorescu zonei Finta şi de dragostea părinţilor săi. Iubea caii. Rememorează cu plăcere faptul că, deşi copil, era un călăreţ neîntrecut în sat. „Între mine şi cal se creea un fel de relaţie sufletească. Doar schiţam un gest, aruncam o privire şi bidiviul ştia ceea ce vreau. Zbura. Aşa reuşeam să întrec pe toată lumea”, povesteşte poetul.

Avea 13 ani când s-a „adăpat” la limpezile pâraie ale versului. „A venit la noi, la Finta, un profesor de limba română. Îmi amintesc că avea un picior de lemn. Eram toţi în clasă şi ne-a recitat impecabil «Luceafărul» lui Eminescu. Parcă şi musca încetase să mai bâzâie. A fost un şoc pentru mine acel moment. Mi-am zis atunci că trebuie să fac şi eu aşa ceva. Trebuie să mă leg de poezie”, spune Grigore Grigore, care a publicat până acum 20 de volume de poezie şi a fost premiat de Uniunea Scriitorilor.

Prieten bun cu Adrian Păunescu

„După atâtea cărţi, îmi dau seama că poezia este o lucrare extraordinară pe care, dacă ai har, pasiune, putere de muncă, forţă de a învăţa şi experimenta continuu, o duci mai departe”, se confesează scriitorul. Primele versuri i-au fost publicate în anii facultăţii, în reviste Academiei de Ştiinţe Economice şi în „Luceafărul”. Îşi aminteşte cu satisfacţie că în anul 1975 i-a apărut pe prima pagină a revistei „Flacăra” poezia „Cântec tânăr”.

„A vrut neapărat să mi-o publice Adrian Păunescu, care era atunci redactorul şef al revistei «Flacăra». S-a comentat mult pe seama acelor versuri necenzurate, dar marele poet a avut curajul să le publice”, afirmă grigore