Ioana Costa,

Papirus, pergament, hârtie. Începuturile cărții,

București, Editura Humanitas, 2011, 168 p.

Traducătoare a ultimei ediţii a Septuagintei – proiect care i-a adus Premiul Cartea anului al României literare în 2004 –, Ioana Costa iese din circuitul închis al specialiştilor de filologie clasică şi se adresează publicului larg prin ultima carte publicată, Papirus, pergament, hârtie. Începuturile cărţii.

Scrisă cu răbdare, cartea se prezintă ca un manual de iniţiere în domeniul limbilor clasice şi al cercetării lor. Cititorul pe care autoarea îl are în faţa ochilor este, fără îndoială, un – să-i spunem – civil, care nu face parte din suita specialiştilor, însă care este interesat de evoluţia în timp a cărţii, ca obiect. Ghidarea lui se face prin explicaţii simple, fără trimiteri bibliografice. Termenii de specialitate sunt traduşi în detaliu, semn că autoarea nu apelează la vreo formă de apropiere anterioară a cititorului de acest domeniu. Tonul are prospeţimea primei întâlniri. Cu două tăişuri însă: un receptor amator o poate vedea ca pe o modalitate de introducere într-un domeniu îmbietor. Un profesionist îi poate reproşa că încearcă să inventeze roata. Din nou. Dar eu nu voi face nici una, nici alta.

Papirus, pergament, hârtie. Începuturile cărţii promite o lectură plăcută, instructivă. Până la urmă, câţi dintre cititori ştiu cum a evoluat cartea (fie ea literară sau de interes practic, social) de la papirus, trecând la pergament, hârtie de bumbac, hârtie de stuf/lemn până la inventarea tiparului? Care erau avantajele şi dezavantajele fiecărei din aceste forme. Şi mai ales, cum au influenţat, în ce măsură au modificat acestea textele din momentul creaţiei lor până în prezent. Papirusul era dificil de manevrat fizic din cauza volumului, scris fără punctuaţie, fără despărţire în cuvinte, cu posibilităţi restrânse de corectare