De mai multe ediţii, Festivalul Enescu îşi deschide treptat programul unui repertoriu şi al unui tip de interpretare grupate adesea în jurul conceptului de muzică veche: e vorba despre baroc şi, într-o mai mică măsură, de muzica Renaşterii. A început în 2005, cu King’s Consort, a continuat în 2007 cu Jordi Savall, Fabio Biondi– cu a sa Europa Galante şi Freiburger Barockorchester, şi ni i-a adus în 2009, pentru prima dată, pe Les Arts Florissants, Les Musiciens du Louvre şi Il Giardino Armonico. Într-un peisaj concertistic în care festivalurile de muzică veche, oricît de meritorii, rămîneau un experiment puţin mediatizat ori frecventat de critici, o mică revoluţie se desfăşura chiar pe scena Festivalului Enescu: neanunţată, neargumentată, pusă sub eticheta imprecisă a „Concertelor de la miezul nopţii“, dar animată de unele dintre cele mai emblematice ansambluri de muzică barocă din Europa. În ţările cu o tradiţie serioasă în domeniul muzicii vechi, şcoala interpretării barocului pe instrumente şi cu tehnici interpretative de epocă – adică ceea ce englezii au numit historically informed performance – a polemizat de timpuriu cu mainstream-ul muzicii clasice şi s-a disociat uneori violent de acesta, atît la nivel metodologic, cît şi la nivel instituţional, întemeindu-şi propriile festivaluri şi propriile cadre pedagogice (catedre, dacă nu chiar şcoli separate de muzică veche). În România, muzica veche se găsea (şi se găseşte în continuare) prinsă între un învăţămînt subfinanţat şi cîteva iniţiative private adesea reduse la un comportament de subzistenţă, iar despre polemică nici nu mai e cazul să vorbim. Acesta e contextul în care Festivalul Enescu servea publicului muzica lui Savall ori Les Arts Florissants, fapt absolut lăudabil, dar care include o crudă, chiar dacă neintenţionată ironie: oficialităţile sînt gata să aducă la Bucureşti celebre ansambluri baroce