Există, după părerea mea, două profesiuni artistic-imateriale care constituie, de facto, în mod implicit, şi care, deci, ar trebui să fie analizate şi în mod explicit ca modele sau ca paradigme generale ale atitudinii noastre actuale, ale politicii noastre spontane faţă de lume, faţă de ceilalţi şi faţă de noi înşine: meseria de curator şi meseria dearhitect. Nici una, nici cealaltă nu mai sînt însă ce-au fost. Arhitectura mi se pare perfect depăşită, în sensul însă că defineşte principalul mod actual de acţiune politică. Arhitectura nu mi se mai pare practicabilă exclusiv în sens restrîns, literal, propriu, specific, ci doar ca model, metaforic generalizat, al acţiunii politice faţă de noi înşine. * Ce criză structurală, tectonică nedeclarată ascunde-exprimă actuala criză declarată? În ce domeniu a izbucnit, a fost posibilă, a fost operată criza? În domeniul imobiliar. Cum? Prin incitarea şi specularea capitalist-neoliberală a fantasmei casei-proprietate, accesibile tuturor ca un dar divin. Scurt şi abisal spus. Arhitectul se află în cea mai bună poziţie pentru a interoga complexul actual, abisal, nu numai al ideii de casă, delocuire şi de locuinţă, care de mult prea multă vreme a uitat să evadeze din heideggerianism şi din postheideggerianism, din deconstrucţie, ci însăşi ideea de construcţie, de a construi. Post-arhi-deconstructiv, ar trebui să privim, poate, casa-proprietate ca pe o proteză amplificatoare (harta mai mare decît teritoriul!) a corpului im-propriu: abia casa e corpul, care, la propriu, nu ne e propriu, nu ne aparţine. Casa e corpul. Restitutio in integrum şi chiar mai mult, cît mai mare şi mai frumos decît atît! Ideea casei-proprietate se dovedeşte, deci, iată, în continuare cea mai sensibilă şi mai explozivă idee a actualităţii. Din ea a pornit criza. Va trebui, pur şi simplu, să continuăm, să insistăm, să adîncim, să săpăm sub case, sub îns