Două volume de proză, Vremelnicia pierdută (2001) şi Cine adoarme ultimul (2007), l-au impus pe Bogdan Popescu ca pe unul dintre cei mai originali scriitori din generaţia încă-tânără: explorator al unui fantastic rural, în condiţiile de comunizare şi de colectivizare a satului românesc.
Tot o explorare, dar critică, stă şi la baza noii sale cărţi, Banul de Aur sau Viaţa din opera lui Ştefan Bănulescu*, apărută după o minuţioasă cercetare doctorală. Şi care are o dublă miză. În primul rând, să readucă în discuţie opera şi biografia unui prozator, Ştefan Bănulescu, despre care s-a vorbit tot mai puţin şi mai nesemnificativ în ultimul deceniu. Şi apoi, să răstoarne imaginea acreditată a creaţiei bănulesciene, fără legături vizibile (se susţinea) cu o realitate socio-istorică recognoscibilă.
Curajul interpretativ al cercetătorului, atent cititor al tuturor contribuţiilor autorului "şaizecist", îşi ia ca suport iniţial câteva afirmaţii făcute de enigmaticul Bănulescu abia în ultimii săi ani şi parcă în treacăt. Scriitorul atât de parcimonios în a vorbi despre sine, despre biografia lui, despre opera şi arta sa literară, a intrat pe ultima turnantă într-o fază confesiv-testamentară, contrazicând net clişeele critice deja formate asupra scrisului său. Iată un fragment despre Rebreanu, figură care l-a fascinat pe Ştefan Bănulescu şi pentru care a mers, în tinereţe, în cercetare de teren la Prislop: "El a rămas figura care m-a obsedat o viaţă întreagă. Cum a fost posibil ca în această proză românească, invadată mereu de bube de stil, cum a fost posibil ca omul acesta să aducă lumina cuvântului simplu? Totdeauna am privit la el ca să fur o rigoare. Eu am fost numit stilist. Inexact! Să ştiţi că am căutat rigoarea cuvântului". Şi, încă mai clar: "Eram prea legat, strânsesem prea mult în mine din această lume, care nu era o lume ireală. Ireală a apărut criticilor,
