Foto: Tudor Cireş / Jurnalul Naţional O vizită făcută cu ani în urmă la cramele de la Cricova, în Basarabia, m-a convins că vinul liturgic e aşa de bun încât poate fi preţuit chiar şi de comunişti. O sticlă de „evreiesc de Paşte”, produs în 1902 înnobilează una dintre cele mai mari vinoteci europene din adâncurile căruia cosmonautul Iuri Gagarin a ieşit cu greu, aşa cum mărturiseşte pe un petec de hârtie înrămat, la intrare... Patriarhul Moscovei, Kiril, şi celălalt patriarh de la Kremlin, Putin, s-au îngrijit şi ei ca vinurile personale ce le ţin la Cricova să aibă dopul bine pus.
Fapt care ne obligă să căutăm şi adevăratele cămări ale vinurilor liturgice, cele din mănăstiri. O tradiţie veche de cel puţin 1000 de ani permite călugărilor să consume surplusul de vin de împărtăşanie ori să-l vândă pelerinilor. La Klosterneuburg, în Austria, pivniţele au fost construite în secolul al XIV-lea. Şi tot de atunci butoaiele cu vin nu au fost o zi goale. În SUA, la Abaţia New Clairvaux, o comunitate de călugări trapişti se salută între ei cu expresia: „Memento mori!” (nu uita că vei muri) şi face, de cinci generaţii, un vin la fel de celebru ca berea AOC „Trappist”. În Franţa, vinurile din insula Saint-Honorat ajung pe mesele hotelurilor de cinci stele, iar pe valea Rinului, în Germania, Abaţia Sf. Hildegard îşi trimite, anual, călugării la perfecţionare în... vinificaţie. Talentul cuvioşilor în arta vinului e fără margini şi nu ne miră desemnarea lui Celestino Lucin, din abaţia Italiană Novacella, drept cel mai bun winemaker, în 2009.
Acum 1000 de ani, cultivarea strugurilor şi vinificaţia erau binecuvântate, pentru semnificaţia biblică şi fuziunea dintre spirit şi materie. Istoria consemnează nenumarate dezbateri privind culoarea vinului liturgic. Evident, se impune vinul roşu (i.e. „sângele Domnului”), dar, treptat, îşi face loc în euharistie şi vinul a
