…s-au strîns hienele. Două gipane ale Antenei 3 şi un Mercedes Vito al Realităţii TV. Televiziunile care, zilele trecute, găseau că e mai important să discute despre orice altceva, de la Borcea la politică. Şi cîteva zeci de oameni, pe lîngă ei, veniţi să-şi arate durerea.
N-am înţeles niciodată “durerea” oamenilor la înmormîntări. Poate şi din cauză că la noi, la români, singurii pe care-i doare de dispariţia răposatului sînt rudele apropiate. Ceilalţi vin la pomană. Astăzi, am văzut cîteva zeci de oameni, la ora 9.30, în faţa capelei din spatele Spitalului Marie Curie, care povesteau cu drag de doctor. “N-a lăsat pe nimeni în drum, i-a angajat pe amărîţi” sau “A dat de la el la toată lumea“. Şi poveştile – poate – obişnuite ale celor care au fost salvaţi sau ai căror copii au acum o viaţă normală.
Aseară, TVR Cultural difuza un reportaj al Sandei Vişan, din arhiva TVR. Doctorul Pesamosca spunea că, pentru el, operaţiile erau ca un drog, mai că intra în sevraj dacă era zi în care să nu fi operat pe cineva. A fost medicul care n-a luat niciodată bani de la pacienţi şi pe care-i certa cu patimă dacă îndrăzneau să-i ofere ceva. Şi o să-mi stăruie pe creier, o bună bucată de vreme, o replică a sa, despre colegii săi, care “spun că nu se simt motivaţi. Dar în medicină, motivaţia nu trebuie să fie leafa. [...] Trebuie împinşi de la spate, dar nu aşa, ci într-un mod dictatorial“.
Fireşte, materialul era vechi. Eu nu l-am cunoscut pe doctor şi nici n-am avut de-a face cu el. Jumătatea mea mai bună, da. Fără vreo legătură, am înţeles “durerea”. O atmosferă apăsătoare, dar nu neapărat tristă, fără sentimente de milă, ci plină de demnitate şi de un respect pe care nu-l întîlneşti des. Şi, pentru prima oară la o înmormîntare, m-am înmuiat.
Cîţi medici au salvat 50.000 de oameni? Cîţi au făcut ceva pentru medicul care a salvat 50.000 de oame
