Rugby-ul este ultimul sport de echipă important în care s-a organizat o competiție care să stabilească o campioană mondială. Abia în 1987, în Noua Zeelandă, a avut loc prima ediție a CM. Apărători ai amatorismului în sportul cu balonul oval, britanicii au fost cei care s-au opus ideii lansate de francezi în mai multe rânduri.

Alfred Eluere, președintele federației de la Paris, a propus în 1947 organizarea Campionatului Mondial de rugby. Nimic neobișnuit dacă ne gândim că francezii au inițiat Jocurile Olimpice moderne, CM, CE și cupele europene la fotbal, precum și în alte sporturi de echipă. Controlat de britanici și irlandezi, International Rugby Board (IRB) nu a fost de acord ca în rugby să se acorde un titlu, indiferent care ar fi fost acela. Rugby-ul trebuia să rămână un sport amator, în care practicanții să nu se lupte pentru bani sau pentru orice alt beneficiu. Nici măcar pentru o cupă!

În timp raportul de forțe s-a schimbat. În 1949, cele trei mari națiuni rugbystice din Sud, Australia, Africa de Sud și Noua Zeelandă au fost acceptate în IRB. Franța se afiliase la forul mondial cu patru ani înainte chiar dacă ea controla Federația Internațională de Rugby Amartor (FIRA). În iunie 1983, Australia a pledat și ea pentru Cupa Mondială. La fel au făcut și neozeelandezii, dar mai ales sud-africanii, ultimii deși nu puteau participa la o astfel de competiție - erau supuși embargoului internațional sportiv din cauza politicii de apartheid.

În martie 1985, la Paris a fost luată marea decizie: Rugby World Cup va fi organizată! Sub egida IRB. Tratativele au fost îndelungate și fiecare parte a primit ceva în schimb. Francezii, de pildă, au fost nevoiți să accepte ca IRB să organizeze competiția - ei ar fi dorit să o facă FIRA așa cum se întâmplase în fotbal, unde FIFA câștigase disputa cu International Board. Cei de la Paris n-au rămas cu mân