George Enescu a fost un creator pur. S-a impus în Franţa, chiar dacă la începuturile sale aici nu a fost bine primit de o parte a criticii. A devenit din ce în ce mai apreciat, mai respectat, în Franţa şi în toată lumea. Astăzi este foarte iubit şi, pentru el, pentru muzica lui, pentru geniul lui, cei mai mari muzicieni ai lumii se întâlnesc din doi în doi ani la Bucureşti în cadrul Festivalului Enescu.
Cumva, George Enescu a fost un personaj enigmatic. Cine a avut bucuria să-l cunoască în intimitatea sa a trăit o mare revelaţie.
„Imaginea dominantă pe care mi-o lasă Enescu este aceea, o repet, de creator îndârjit să creeze, care ştie că are ceva de spus şi că trebuie să spună cu orice preţ. Acesta este ţelul vieţii lui şi nimic nu contează în afara căutării adevărului interior de care se eliberează proclamându-l”, scrie Bernard Gavoty, în „Amintirile lui George Enescu”, volum apărut la Editura Curtea Veche. „Voinţă de granit, tenacitate de furnică. Am cunoscut mulţi compozitori, dar nici unul nu mi-a dat, mai mult decât Enescu certitudinea că, pentru artist, să comunice este o necesitate vitală. Nici unul nu m-a făcut mai bine să înţeleg frumuseţea acestei tiranii. Trebuia să-l fi văzut pe Enescu lucrând, pe un colţ de masă, deschizându-şi cu grijă manuscrisele, notând o idee, ştergând cu guma, zgrepţănând cu peniţa, tăind, schiţând, copiind din nou, profitând de cea mai scurtă clipă pentru opera la care lucra – pentru a afla că un artist în timp ce lucrează poate fi comparat cu o mamă care îşi îngrijeşte copilul. Sunt două datorii sacre, uşoare şi epuizante în acelaşi timp, două poveri de care, pentru nimic în lume, nu ai vrea să scapi. A crea înseamnă a iubi.”
„Muzica apare în cele mai îndepărtate amintiri ale mele. Pentru simplul motiv că în mine nu a
existat niciodată vreo frontieră între viaţă şi arta mea. A trăi, a respira, a gândi
