Sentimentul de după Luxemburg a fost de a-i da o bătăiţă - gen „nana la popou" - lui Torje.
Dar numai, după ce îl mângâi pe bucuţa corespunzătoare piciorului cu care a dat două goluri. Apoi, să-l iei la nuieluşe dulci: de ce ai stricat totul, netotule? Că acum, când avem mai mare nevoie de tine, ţara te cere, Mircea Sandu, nentu Piţi, Cesena...o nevoie poate chiar niciodată ca aceea de mâine, tu te autoelimini. Inconştientule! Speranţele, sprijinul, nădejdea erau în Mutu; evaporat ca palinca-n aer liber. Şi apoi în tine...şi acu', nici tu! Dacă pierdem mâine, cât crezi că mai face dubla ta de vineri? Cât un curpapier. Roz.
Căci, Galamaz e pa!, Marica, ba e pa!, ba nu e pa!, dar, mai mult ba! Apoi, Radu Ştefan, păcat. Să nu mai enumăr: Mutu, Tamaş, etilicii; Chivu şi Rădoi dezertorii. Noi cu cine combatem. Cu cine jucăm. Cu Franţa, ştiu bancul...Dar, noi cine suntem. Care. Câţi. Cu cine învingem. Cu voinţa, puterinţa şi dragostea de patrie. „Românu' are şapte vieţi în pieptu-i de aramă", „Pe aici nu se trece!". La lozinci belicoase sutem tari. Cine se luptă. Un Bănel devotat, entuziast, salahor; Tătăruşanu tot mai sigur, după ce vineri a scăpat una-n faţă, de era să ne omoare!? Goian care cândva dădea şi goluri; Săpunaru veste minunată, Măţel adjudecat. Cociş, oricât l-am contesta rămâne Florescul lui Piţi. Lazăr degeaba excelent, e scos! Vine Bourceanu! Mă ia cu frig.
Rememorez fiorii de pe un uriaş „Stade de France", când Surdu rata singur cu portarul, şi mă duc acum pe marele „Naţional Arena". Tot o baie tricoloră. Românească. Mă înfior ce frumos va-ncepe. Şi cum se va sfârşi. Căci nici un egal, tactic ca la europene, nu ne ajută! Mi-e frică, mamă! Sunteţi eroi. Sau doar aţi fost. Vrem Victorie, Victore.
Cu orice preţ!
