Patru ani a stat la sertar unul dintre cele mai speciale materiale discografice apărute pe piaţa de la noi. Patru ani bătuţi pe muchie în care unii dintre protagonişti au murit, iar alţii sunt atât de bătrâni şi de bolnavi încât cu greu se mai pot bucura. Patru ani cât patru vieţi, cât patru suflete, cât patru cântece sfâşietoare, tânguite şi de demult, cântecele aromânilor fârşeroţi din Cogealac. Tot patru sunt şi bătrânii care au mai rămas alături de Grigore Leşe, cel care i-a descope­rit într-un august năucitor şi care a înţeles atunci că Dobrogea e respi­raţia noastră de Orient.

Cântarea lor psal­mo­dică, improvizatorică, cu polifonii po­pulare străvechi şi interjecţii neaş­tep­tate, ne duce dincolo de Drumul Mă­tăsii, dincolo de imperii şi graniţe, dincolo de istorie şi mit, acolo unde mu­zica era tămăduitoare, şamanică, dă­tătoare de viaţă. Şi după fiecare nebănuită împletire a vocilor bătrâni­lor fârşeroţi, glasul lui Leşe: războinic, tulburător, „înturnat în grumaz”, unic. Cam asta se poate asculta pe CD-ul „Muzici străvechi – Grigore Leşe şi aromânii fârşeroţi”. Proiectul ar fi putut trece – poate pe bună dreptate – drept un produs nevan­dabil, elitist, sofisticat. Norocul a făcut ca tinerii manageri ai casei de discuri A&A Records să îl considere ca fiind unul european, purtător de va­loare identitară, nepreţuit din punct de vedere muzical şi, de ce nu, antropologic.

Dacă Leşe este deja un nume sonor pe piaţa muzicală, înregistrări cu aromâni fârşeroţi nu avem prea multe. Încercarea lui Ion Caramitru de a aduce în atenţie muzica acestora prin editarea CD-ului „Tumbe, tumbe”, folosind muzică de arhivă, m-a făcut să cred multă vreme că această manieră străveche de interpretare a dispărut.

Mi-am venit în fire câţiva ani mai târziu, când etnomuzicologul Speranţa Rădulescu a realizat nişte înregistrări în Albania cu câteva familii de fârşeroţ