Dacă începând cu secolul al XVIII-lea ţara noastră a împrumutat elemente de cultură, artă sau stil de viaţă de la francezi, relaţiile între cele două state s-au răcit considerabil în ultimii ani. România - Franţa nu se joacă doar pe gazon, ci, în primul rând, în inimile a milioane de oameni, care mult timp au avut impresia că sunt fraţi de sânge, nu doar teoretic.
Franţa ne-a influenţat categoric destinul ca popor. Încă din 1750, operele clasicilor francezi au început să ocupe spaţii importante în bibliotecile româneşti ale timpului, iar „împrumuturile" ideologice au continuat într-un ritm de TGV. Revoluţia franceză din 1789, modelul de civilizaţie şi exemplul de cultură occidental luat de la „sora mai mare", consolidarea studenţilor români ca oameni de vază în Franţa, arborarea drapelelor tricolore ale celor două ţări la 1848, la Paris, susţinerea Unirii Principatelor Române de către francezi, influenţarea de către Napoleon al III-lea a obţinerii independenţei, „Tratatul de alianţă" sau inspirarea Constituţiei române din cea franceză reprezintă tot atâtea argumente pentru francofilia românilor.
Pe bună dreptate, cele două ţări au fost în puternică legătură vreme de două secole. Ba chiar, în secolul al XX-lea, circa jumătate dintre români erau vorbitori de franceză. După 1990, firul ataşamentului românilor faţă de francezi a început să se subţieze. Noi am pierdut sentimentul de stat-naţiune (l'état nation), atât de bine înfipt în principiile de existenţă ale Franţei, iar ei şi-au pierdut respectul pentru poporul nostru.
De la „Asasinul Mitterrand" la Sarkozy
Primele contre între cele două naţiuni au apărut la scurt timp după Revoluţie. În 1991, François Mitterrand, fostul preşedinte al Franţei, de altfel primul lider de stat occidental care vizita România după decembrie 1989, a fost întâmpinat la Bucureşti cu pancarte ofensatoare: „Monsieur Mi
