În general, oamenii căzuţi la pat, pa­ralizaţi de la gât în jos, sunt mai împăcaţi cu suferinţa decât aceşti copii – o mână de puşti care participă de trei ori pe săptămână la lungi, interminabile şedinţe de dializă. Un procedeu prin care sângele este curăţat de toxinele ce se acumulează când rinichii nu funcţionează la capacitatea normală, toxine care împiedică funcţionarea şi dezvoltarea normală a organismului. Trei zile pe săptămână, timp de şase ore, sunt ţintuiţi ca nişte sfinţi cu mâinile înţepate de ace la ceea ce s-ar putea chema şedinţa de curăţare a sângelui. Atunci nu pot să facă nimic, sunt dependenţi de aparatul care le puri­fică sângele pentru că rinichii bolnavi nu mai sunt în stare de aşa ceva. Dependenţi de un aparat, cu viaţa atârnându-le de un ac, cu pecetea unei canule. De o copilărie cât de cât normală nici nu poate fi vorba. Şcoală? Nici atât, iar mulţi o abandonează pe bună dreptate.

Chinuri

În curtea spitalului, de dimineaţă opreşte o ambulanţă din care coboară un părinte care îşi ia în braţe copilul adolescent şi urcă scările până la etajul unde e secţia de dializă. Ca el vin rând pe rând şi alţii. Toţi copiii au o fistulă arterio-venoasă, o gaură în braţ prin care sunt conectaţi la aparat. Sunt aşezaţi pe un scaun ca la dentist şi apoi un dispozitiv îmbrăcat în fire lungi le preia pe de o parte sângele intoxicat, iar pe alta îl trimite înapoi în corp. În turele de dimineaţă se ocupă toate scaunele. Bolnavii sunt din toate judeţele Moldovei, pentru că la Spitalul "Sf. Maria" din Iaşi este singura secţie de dializă din toată regiunea. Ei vin cu salvarea, iar ambulanţa este anunţată pentru ziua şi ora la care trebuie să-i aducă.

"Puţini vin cu părinţii – există o fetiţă care nu poate merge şi tatăl se deplasează cu ea ridicând-o în braţe", spune dr. Că­tălina Ionescu. Dializa se realizează în sistem ambulator. În mome