Gândindu-mă la prima ediţie a Festivalului "Enescu”, prima mea reacţie, mărturisesc, nu este una de apreciere profesională, ci una emoţională. Despre cât de important este Festivalul "Enescu” în conştiinţa culturală românească, suntem cu toţii conştienţi, muzicieni sau nu. Aşa că, dincolo de reverenţa în faţa marilor nume care în 1958 au păşit pe scena Ateneului Român, gândul meu zboară către cei din public, către semnifi caţia pe care acest festival a avut-o pentru societatea românească, pentru acea parte din societate care începând cu anul 1946 s-a văzut ostracizată, denunţată, închisă în închisori, decăzută din drepturi.

Faptul că în 1958, în plin stalinism românesc, a apărut acest festival, cred că a fost un moment de cotitură pentru o întreagă generaţie. Nu pot decât să-mi imaginez ce înseamnă o viaţă zilnic ameninţată, o viaţă cenuşie, fără bucurii, dar plină de directive şi de tovarăşi - viaţa pe care o trăiau cei care mai rămăseseră din ceea ce fusese odată elita interbelică românească. Pentru aceştia, faptul că l-au putut asculta, din nou, la Ateneu pe Yehudi Menuhin, de exemplu, era un semn că existenţa lor încă mai avea un sens şi că normalitatea, cândva, va reveni în România.

Probabil că şi conducerea comunistă a sesizat această nuanţă, iar temerea faţă de ea a făcut ca, începând cu anii 1970, festivalul să intre într-un con de umbră, devenind în fapt o "Cântare a României”. În momentul în care Radio România a găsit resursele necesare să pună la dispoziţia publicului larg înregistrările realizate pe parcursul ediţiei din 1958 a Festivalului, m-am gândit la acea generaţie a bunicilor mei care au găsit în Festivalul "Enescu” un motiv de a rezista şi de a fi în continuare Oameni. Miraculos este că aceste înregistrări nu au păstrat o patină tehnică a timpului: ascultaţi-le şi veţi crede că interpreţii de atunci cântă în anii 2000 special